Cadrul tematic dedicat elogiului naturii ocupă un loc de frunte în lirica eminesciană, miza ecologică a poetului constituind-o relația omului cu lumea fizică înconjurătoare, cu universul, cu
spațiul extraterestru. Frecvent, în imagini de mare finețe, poezia configurează biotopul și
componentele acestuia. Printre motivele care figurează în creația lui M. Eminescu sunt arborii din specia foioaselor (arinul, fagul, plopul, răchita, salcâmul, salcia, stejarul, teiul), arborii decorativi (liliacul), pomii fructiferi (cireșul, mărul, nucul), precum și cei din familia pinaceelor (bradul). De asemenea, natura este reprezentată de biocenoza florilor (de crin, de tei, de trandafir, narcise, romaniță, viorele), de plante erbacee (nufărul, iarba). Nu lipsește în versul poetului
fauna, care include lumea insectelor (albina, fluturele, greierul), a păsărilor (cucul, lebăda,
mierla, pitpalacul, rândunica), a animalelor erbivore (calul, cerbul, ciuta). În poezia eminesciană sunt des invocate și la alte elemente ale naturii: factorii tereștri și extratereștri de influență a existenței umane (aerul, anotimpurile, apa, balta, cerul, izvorul, lumina, luna, marea, soarele, stelele, vântul), ansamblurile forestiere (codrul, pădurea), formele de relief (câmpia, dealul, 3 E-mail: ghilasvictor@yahoo.com munții, stânca, valea). S-ar putea afirma că natura pentru poet este spațiul protector, defulator, consolator și (sau) de refugiu pentru eul liric.
Fascinația universului filosofic, elevația limbajului, plasticitatea versului, sonoritatea și melodicitatea operei lui M. Eminescu se impun rapid în conștiința creatorilor de pânze muzicale
deja în timpul vieții poetului, servind ca o veritabilă sursă de inspirație. Pe parcursul demersului
interpretativ identificăm un nomenclator foarte bogat de lucrări, în care natura, în diversele ei ipostaze, se regăsește transpusă în expresii muzicale – creații lirice (romanțe, lieduri, coruri, oratorii, madrigale, opere ș.a.) și coregrafice (operă-pantomimă, balet, poem-coregrafic).
Conținutul comunicării se întemeiază pe o antologie de texte eminesciene, ce observă evolutiv interesul manifestat de compozitorii, care și-au acordat creația muzicală la diapazonul expresiei verbale a poetului. Menționăm mai întâi că, în secolul al XIX-lea, printre primii
compozitori care se adresează la textele lui M. Eminescu dedicate naturii se numără T. Flondor
(serenada „Somnoroase păsărele”), Gh. Scheletty (liedul „Ce te legeni”), G. Ștefănescu (ciclul de lieduri „Floare albastră”, „Și dacă...”, „La steaua”, „Somnoroase păsărele”), urmați de C. Decker, I. Vorobchevici, cărora li se alătură E. Caudella, Gh. Dima, E. Mandicevschi, Gr. Ventura (liedurile „Ce te legeni”, „De ce nu-mi vii ?”, „Peste vârfuri”, „Dorința”, „Și dacă ramuri bat în
geam” ș.a.).
Preocupările pentru valorificarea creației Luceafărului în spațiul muzical iau amploare în prima jumătate a secolului XX, dar mai ales în cea de-a doua jumătate a veacului trecut. Poezia, inspirată din relația omului cu natura („Ce te legeni”, „De ce nu-mi vii ?”, „Lacul”, „Stele-n cer”, „Afară-i toamnă”, „Și dacă...”, „Ce stă vântul să tot bată”, „Dorința”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Peste vârfuri” etc.), este transpusă în limbaj muzical de autori, precum S. Albu, M. Andreescu-
Scheletty, M. Andricu, I. G. Brătianu, N. Bretan, E. Caudella, T. Ciortea, E. Coca, P.
Constantinescu, C. Cosmovici, D. Cuclin, F. Donceanu, I. Filip, D. Georgescu-Kiriak, M. Jora, E. Mezetti, E. Monța, C. C. Nottara, D. Popovici, A. Stroe, G. Șorban, S. Toduță, A. Vieru ș.a.
În perioada posbelică, la transpunerea melodico-armonică a versului liric eminescian în diverse versiuni muzicale, se alătură compozitorii din stânga Prutului. Puterea de expresie a scrisului poetic este explorată componistic de Gh. Ciobanu („Poate la toamnă”), E. Doga („Luceafărul”, „Misterul nopții”, „Lumineze stelele”), B. Dubosarschi („Peste vârfuri”), A. Fiodorova („Sara pe deal”), D. Kițenko („Afară-i toamnă”), Gh. Mustea („Lumineze stelele”), Gh. Neaga („Ce te legeni”, „Ia-și urma cărăruia-n codru”, „Afară-i toamnă”), M. Stârcea („Somnoroase păsărele”), Z. Tcaci („Adânca mare”), T. Zgureanu („Lacul”, „Dorința”), în care iese în evidență autenticitatea și individualitatea gândirii creatoare a autorilor.
Subiectul abordat este unul destul de amplu, lăsând loc unor viitoare dezvoltări analiticointerpretative, cu exemplificări masive, din care ar putea fi extrase concluzii mult mai temeinice.