Definirea coregrafiei implică, în mod tradițional, recursul la un proces de ordonare și creare a mișcărilor de dans. Această viziune, oarecum statică asupra artei dansului, a suferit modificări de substanță odată cu apariția cinema-ului, spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, moment de la care necesitatea redefinirii coregrafiei a adus în discuție problema relaționării acesteia cu artele vizuale. Noutatea adusă de cinematografie era dată de posibilitatea înregistrării spectacolului de dans, împrejurare ce a condus la ideea că acesta ar putea fi comparabil, din toate punctele de vedere, cu un poem tipărit. Realizarea de către Fernand Léger a filmului de avangardă Ballet Mecanique a reprezentat, fără îndoială, un moment de cotitură, pentru că, pentru prima oară, mișcările erau înregistrate pe peliculă și puteau fi privite ca aparținând, în egală măsură, cinematografiei și dansului. Cu timpul, termenul de coregrafie a fost redimensionat, fiind folosit pentru a descrie o gamă largă de acțiuni, aflate într-o mică măsură sau chiar deloc în relație cu dansul, în special, în domeniul unor ramuri științifice noi, precum biologia, antropologia sau chiar, mai recent, cibernetica. Sfârșitul secolului XX consacră, pornind de la teoria sistemelor și a ciberneticii, în general, o nouă viziune asupra lumii, cea holistică, în care mediul în care trăim este ecosistemic, iar totul în univers este interconectat. În acest context, arta coregrafică și concepția despre mișcare, în general, oferă nu numai o abordare senzitivă, dar și o înțelegere intuitivă a tiparelor, proporționalității și ordinii, asociate cu formarea metodologiilor necesare pentru ca această acțiune creativă să acționeze în interiorul unei lumi complexe și interconectate. Articolul de față examinează modul în care se produce separarea actului coregrafic de contextul istoric al dansului, insistând asupra perspectivei în care acesta este generat de activitatea creatoare a aranjării condițiilor pentru ca ceva să se întâmple. Coregraful preia rolul de navigator, negociator și arhitect, evoluând pe multiple planuri, într-un mediu fluid din care el însuși face parte. Provocările cărora societatea este nevoită să le facă față impun analizarea faptului dacă dansul și coregrafia mai pot sau nu dezvolta o relație liniară și, de aici, necesitatea definirii unor noi concepte și metodologii.