În comunicare, elaborată în baza colecţiilor de documente publicate, a relatărilor călătorilor străini și a cronicarilor, se va prezenta și analiza unui aspect din istoria instituţiei căsătoriei din Ţara Moldovei în sec. XVII începutul sec. al XIX-lea – Procedura de cercetare a mirilor. În Ţara Moldovei, ca și în Ţara Românească și Transilvania, în perioada sec. al XVII-lea - începutul sec. al XIX-lea, Încununarea era precedată de o anumită procedură de cercetare a ambilor tineri, pentru a vedea dacă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru încheierea alianţei matrimoniale și a exclude impedimentele pentru căsătorie: „Și fără de a nu să numi cu nume amândoao feaţele ceale ce vor să să cunune, și fără cercetare, ca nu cumva să fie vreo pricină, de carea opreaște sf(â)nta pravilă, care pecetluituri sînt să se ia de la protopopul, sau epistatul ce va fi rânduit asupra acestei trebi”. În comunităţile ortodoxe, procedura de cercetare urma să fie efectuată de către preotul paroh al Bisericii ortodoxe, enoriași ai cărora erau tinerii. În cazul când mirii erau din aceeași localitate, nu existau probleme, iar în cazul când mirii erau din localităţi diferite, cercetarea se făcea de către fiecare preot separat. Dacă mirii treceau cu succes toate punctele de cercetare – liberul consimţământ al tinerilor, acceptul părinţilor, vârsta necesară, gradul de rudenie existent, iar în cazul recăsătoriilor – dacă au dreptul la recăsătorie, cu respectarea tuturor condiţiilor și lipsa impedimentelor –, ei obţineau permisiune de căsătorie. După ce se stabilea că se respectau prevederile enumerate mai sus, trebuia efectuată cercetarea privind excluderea interdicţiilor. În secolul al XVIIIlea, în Biserica Răsăriteană pătrunde obiceiul vestirilor, care devine o condiţie canonică a Sfintei Taine a Nunţii, iar strigarea se făcea în biserica parohială a mirilor. Citându-l pe Nicolae Milaș, preotul Irimia Marga constată că pentru întreaga Biserică Apuseană vestirile au fost generalizate de Papa Inocenţiu al III-lea. Rostul vestirilor era următorul: 1) înștiinţarea comunităţii enoriașilor despre intenţia tinerilor de a întemeia o familie nouă; 2) aflarea eventualelor impedimente la încheierea căsătoriei. În cazul când mirii făceau parte din parohii diferite, vestirile se făceau în fiecare biserică parohială aparte. Vestirile se făceau trei duminici consecutiv după Sfânta Liturghie și făceau parte din cercetarea canonică. Dacă erau respectate toate condiţiile și erau excluse interdicţiile, autorităţile ecleziastice eliberau un peci de cununie, care era un permis de cununie, un act oficial, scris și ștampilat cu sigiliu, prin care protoiereul permitea căsătoria: „Și ori cu a cui voie, sau și silă de către vreun boiariu de ar fi, nici de cum să nu îndrăznească a cununa fără asemenea pecetluit orice obraz va fi”.