În istoriografia naţională, subiectul frontierei moldo-muntenești a cunoscut o vastă dezbatere în contradictoriu. Iniţial, această frontieră era privită în literatura istorică locală ca fiind una obișnuită, lipsită de orice trăsături speciale faţă de hotarele cu alte state. Poziţia respectivă era specifică pentru epoca cronicarilor moldoveni și munteni ai secolului XVII, precum și pentru opera lui Dimitrie Cantemir, persistând până la începutul secolului al XIX-lea. Odată cu conștientizarea românilor din cele două Principate ca o singură naţiune, existenţa în trecut a hotarului dintre Moldova și Muntenia punea problema interpretării acestuia în spiritul timpului. Pentru a sublinia calităţile speciale ale graniţei moldo-muntenești, Petru P. Panaitescu reitera stabilitatea nemaipomenită a frontierei dintre cele două state, care s-ar fi menţinut până la Unirea Principatelor Române din 1859; spre deosebire de el, Constantin Cihodaru accepta posibilitatea schimbărilor teritoriale între Moldova și Ţara Românească, însă doar după un acord benevol între cei doi domni. Contribuţii semnificative în problema hotarului moldo-muntenesc aparţin lui Anton Paragină, care aprecia formarea acestei frontiere ca o înaintare treptată a controlului Ţării Moldovei spre sud, culminând cu domnia lui Ștefan cel Mare și punerea sub controlul său a frontierei pe cursul Milcovului, însă nu toate concluziile propuse au fost acceptate în cadrul istoriografiei contemporane, Emil Lupu criticând tranșant unele dintre ele. Marian Coman susţine că extinderea concomitentă – politică și demografică – din partea vestică a Ţării Românești și partea de nord a Moldovei s-a desfășurat activ spre teritoriul mult mai puţin populat al Vrancei și al câmpiei Siretului Inferior după căderea dominaţiei mongole. Ciocnirea acestor două mișcări a rezultat în formarea unui hotar comun favorabil, iniţial, voievozilor munteni, iar contestarea status-quo-lui din partea domnilor Moldovei va genera rivalitatea îndelungată a celor două state în secolul al XV-lea. Aceste viziuni, dar și contribuţiile altor cercetători în domeniu, demonstrează că istoriografia română la etapa actuală a generat un material bibliografic vast privind studiul constituirii și evoluţiei hotarului moldo-muntenesc, focusându-se, în același timp, pe analiza cazurilor concrete ale istoriei fortificaţiilor și localităţilor din sudul Moldovei (Crăciuna, Soci, Putna etc.) și pe efectuarea cercetărilor arheologice în regiune.