Ideea cercetării asupra factorului religios în integrarea europeană a fost stabilită într-un corp larg de cercetări internaţionale, dedicate construcţiilor europene în cele mai diverse aspecte și abordări ale sale. Prin această comunicare îmi propun să arăt, pe baza unui anumit număr de exemple recente, selectate printre altele posibile, că dincolo de secularizarea pe care o trăiește Europa, oamenii publici (de ex., politicienii) recurg de bunăvoie la religia instituită pentru a face faţă diferitelor situaţii, în faţa cărora se simte mai mult sau mai puţin neajutorat. O asemenea instrumentalizare a religiei se bazează, în esenţă, pe trei caracteristici ale acesteia: este o resursă de identitate importantă pentru multe ţări; este singurul referent etic, încă ușor considerat astăzi ca fiind înzestrat cu abilităţi deosebit de semnificative în acest domeniu; în cele din urmă, oferă un întreg arsenal de rituri, disponibile pentru toate circumstanţele. Astfel de utilizări ale „resurselor” religioase de către oamenii publici nu ar trebui totuși să conducă la ideea unei „reveniri a religiosului”, deoarece cel mai adesea se îndepărtează de ceea ce constituie esenţa sa – o credinţă într-o transcendenţă și, în afară de orice reapariţie a reglementării – puterea autorităţilor sale –, acest religios își găsește un loc pe scena publică.