Dreptul proprietăţii intelectuale este ramura de drept cu cea mai spectaculoasă evoluţie în ultimii 120 de ani, mărturie în acest sens stînd numărul mare de convenţii şi tratate internaţionale semnate, directive comunitare adoptate şi organizaţii înfiinţate. Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, au trebuit să treacă aproape 2600 de ani pentru ca «în ordinea internaţională a vremurilor noastre, importanţa ce se acordă proprietăţii intelectuale să fie uriaşă, neexistînd vreun drept care să aibă o recunoaştere mai mare decît dreptul asupra creaţiilor intelectuale».[1] În doctrină [2], Chapelier este considerat a fi primul care a proclamat în anul 1791 (fără să argumenteze însă) în Adunarea Constituantă a Franţei că «cea mai sacră, cea mai legitimă, cea mai inatacabilă şi s-ar putea spune cea mai personală dintre toate proprietăţile este opera intelectuală, fructul gîndirii omeneşti», iar Lakanal, raportorul legii franceze din 1793 asupra proprietăţii literare, aprecia că «dintre toate proprietăţile, ceea ce se poate contesta mai puţin este fără îndoială cea a producţiunilor geniului şi dacă trebuie să ne mirăm de ceva, este de faptul că a mai putut fi nevoie ca această proprietate să fie recunoscută şi exerciţiul ei să fie asigurat printr-o lege pozitivă». Din însăşi denumirea de «drept al proprietăţii intelectuale» aceasta s-ar putea defini ca un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale privind crearea şi valorificarea rezultatelor activităţii intelectuale a oamenilor, însă, după cum afirmă pe bună dreptate profesorul - doctor Viorel Roş, această denumire nu este pe cît de tradiţională, pe atît şi de corectă. «Aceasta pentru că, pe de o parte, spune mai departe V.Roş, instituţiile care o alcătuiesc şi care formează obiectul ei de studiu nu privesc întotdeauna creaţii intelectuale, creaţii ale spiritului (este cazul mărcilor şi indicaţiilor geografice), iar, pe de altă parte, chiar şi în acele cazuri în care obiectul protecţiei îl reprezintă astfel de creaţii, regimul juridic al acestora este diferit de regimul proprietăţii clin dreptul comun.» [3] Prima reglementare a instituţiei o găsim în Legea presei din 13 aprilie 1862, adoptată în timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, şi care, într-un capitol special dedicat, recunoştea autorilor (scriitori, compozitori, creatori de opere artistice) «dreptul de a se bucura ca de o proprietate pe timpul vieţii lor, de dreptul de a reproduce, vinde sau ceda creaţia lor». Istoriei comune a acestei instituţii în cele două ţări îi aparţine şi Legea proprietăţii literare şi artistice din 28 iunie 1923, considerată, la vremea ei, a fi una din cele mai complete şi moderne reglementări a dreptului de autor şi a cărei influenţă se face şi astăzi simţită. [4] Aşadar, prin «proprietate intelectuală» trebuie de înţeles ansamblul drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale asupra rezultatelor exprimate materialmente ale activităţii intelectuale, precum şi asupra atributelor de identificare şi de individualizare a participanţilor la circuitul civil.