În orice gen al artelor putem găsi interferenţe interdisciplinare în ceea ce priveşte tehnologia executării. Dintodeauna cercetătorii au gasit asemănări între tehnica batik-ului şi alte domenii artistice. Spre exemplu batik-ul în tehnica liberă este pe bună dreptate comparat cu pictura în acuarelă, sau cu xilogravura, care a stat la originea imprimării batik-ului în China şi Japonia. Ceea ce priveşte batik-ul tradiţional efectuat în antichitate în tehnica rece putem face o paralelă cu procesul încondeierii ouălor. La fel putem găsi interferenţe între tehnica batik-ului şi a vitraliului (fr. vitrail, ,,reprezintă fereastră alcătuită din plăci de sticlă colorate sau pictate, montate într-un cadru de metal‖, [1]), a emailării (sin. smălţuirii, glazurării) vaselor de ceramică sau giuvaiergeriei. Până şi instrumentul cunoscut mai mult în Europa şi folosit pentru aplicarea cerii în batik - tjanting este utilizat şi în decorarea ceramicii. Meşteşugul încondeierii ouălor are diverse sinonime, care deferă de la o regiune la alta: a împăna, a scrie, a săpa, a înflora, a munci, a închistri, a împestriţa, a pica, a împuia. Ouăle se înflorează cu ajutorul condeiului, care are diverse sinonime: chişiţă şi ciolniţă, bgizaga. Arta se dezvolta în toate ţările având specificul său zonal, bazându-se pe tradiţiile locale. Spre deosebire de continentul asiatic, unde arta batik-ului a gasit o amplă dezvoltare, în Europa o îndeletnicire asemănătoare ca tehnică de executare era considerată încondeiatul ouălor. Tehnica de infrumuseţare cu motive zoomorfe, antropomorfe, fitomorfe, schiomorfe etc. a ouălor jertfite la Paşte este numită încondeiatul ouălor. Încondeierea tradiţională policromă constă în cufundarea succesivă în culori din ce în ce mai închise, după ce s-au "scris" motivele cu ceară, tot succesiv. La fel se procedează şi în batik-ul executat în tehnica fierbinte, colorând mai întâi suprafeţele mai deschise, apoi cele mai închise la culoare. Pentru a îndepărta ceara, se pune oul aproape de o sursă de căldură şi se şterge cu o pânză; apoi se unge cu ulei sau grăsime pentru a-i da strălucire. În spaţiul românesc încondeierea ouălor a fost un meşteşug practicat de ţărănci, care trebuiau să respecte canonul clasic în realizarea ouălor pictate, cerinţă practicată şi în batik-ul javanez. Nu erau excluse unele modificări care aveau menirea doar de a îmbogăţi întreaga compoziţie. Conform studiului Arta imprimeurilor pe suport textil [2] a cercetătorului român Daniela Frumuşeanu în Vrancea existau câteva tehnologii de a picta ouăle de Paşti. Pe lângă tradiţionala încondeiere cu chişiţa unele din femeile bătrâne utilizau o altă metodă care consta în acoperirea oului cu ceară ce picura de la lumnarea aprinsă pe care o ţineau cu flacăra în jos. Pe locurile unde nimerea ceara nu pătrundea vopseaua, astfel ele rămânând necolorate. Tot în această regiune se mai practica şi încondeierea cu spirt de sare (HCl), care se aplică cu peniţa pe oul deja vopsit. În locurile pe unde trece peniţa muiată în spirt coaja devine albă. Cu toate că încondeiatul ouălor este o tradiţie de secole, şi presupune multă măiestrie, cele mai cunoscute ornamente preţioase de Paşti din lume rămân şi în zilele noastre ouăle Fabergé. Acestea au fost create între 1885 şi 1917, pentru ţarii Rusiei, de bijutierul francez Peter Carl Fabergé. În total au fost create 54 de ouă. Ouăle sunt realizate din metale preţioase şi decorate cu multe pietre în combinaţie cu email şi pietre preţioase folosite la bijuterii.