Aplicarea legii penale poate fi examinată din diverse puncte de vedere, în raport cu o serie de factori, cum sunt de exemplu, fapta, persoana, timpul, spaţiul. Aceşti factori determină sfera de aplicare a legii penale, adică limitele acestei aplicări. În virtutea principiului suveranităţii statelor cîmpul de aplicare al legii penale se întinde, spaţial, pînă acolo unde se întinde teritorial suveranitatea acelui stat. Pe de altă parte, infracţiunile se săvârşesc întotdeauna într-un anumit loc pe un teritoriu oarecare, situîndu-se astfel în spaţiu.1 În raport cu acest teritoriu, infracţiunile pot apărea ca fiind săvârşite fie în întregime pe teritoriul ţării, fie în întregime în afara teritoriului, fie o parte pe teritoriul ţării, o parte în afara acestuia. Dacă în ceea ce priveşte faptele săvârşite pe teritoriu nu se pune nicio problemă, în privinţa incidenţei legii penale, în schimb, cu privire la cele săvârşite în total sau în parte în afara teritoriului, problema privind locul săvârşirii infracţiunii şi, implicit legea aplicabilă nu poate fi rezolvată fără intervenţia legiuitorului. Pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii în doctrină s-au formulat mai multe teorii bazate pe diferite criterii: 1) teoria acţiunii; ) teoria rezultatului; 3) teoria preponderenţei; 4) teoria ilegalităţii; 5) teoria subiectivă; 6) teoria ubicuităţii. Potrivit teoriei acţiunii bazată pe criteriul activităţii materiale infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde a avut loc activitatea materială (acţiunea sau inacţiunea) care a condus la urmarea prejudiciabilă, chiar dacă aceasta s-a produs pe teritoriul altei ţări. Această teorie a fost consacrată în art.2 din Rezoluţia Institutului de drept internaţional de la München din 7 septembrie 1883 care dispunea că competenţa teritorială a legii penale este aceea a ţării unde se găseşte culpabilul în timpul activităţii sale criminale. 2 Dominantă în doctrina germană a acelor timpuri (Liszt, Meyer, Finger, Schneidler ş.a.), teoria acţiunii a fost susţinută în Franţa de H.Donnedieu de Vabres.3 Teoria rezultatului bazată pe criteriul rezultatului produs presupune faptul că infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde s-a realizat urmarea prejudiciabilă, chiar dacă activitatea care a produso s-a săvârşit pe un alt teritoriu. Această teorie a dominat în Anglia, SUA, Elveţia. Teoria preponderenţei are la bază criteriul actului esenţial. În conformitate cu această teorie infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde s-a produs cel mai important act al acesteea, socotit esenţial, din care decurg celelalte acte. Teoria ilegalităţii are la bază criteriul vinovăţiei imediate sau vinovăţiei suficiente. Potrivit acestei teorii, locul săvârşirii infracţiunii este considerat locul unde s-a produs prima încălcare a legii penale, prima activitate infracţională pasibilă de pedeapsă penală (act de pregătire sau tentativă de infracţiune). Teoria subiectivă întemeiată pe criteriul voinţei infractorului stabileşte că determinarea locului săvârşirii infracţiunii nu depinde de activitatea exteriorizată în realitatea obiectivă, ci de voinţa infractorului. Acest criteriu este unul absolut subiectiv şi desemnează locul comiterii infracţiunii acolo unde infractorul a urmărit să realizeze rezultatul activităţii sale infracţionale, chiar dacă acest rezultat s-a produs pe alt teritoriu. Teoria ubicuităţii utilizează drept criteriu pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii acela al desfăşurării integrale a activităţii infracţionale. În conformitate cu teoria ubicuităţii, infracţiunea se consideră săvârşită oriunde s-a desfăşurat activitatea infracţională sau s-a produs vreuna dintre urmările acestei activităţi. Se exceptează însă locurile care au servit numai de tranzit activităţii infracţionale.4 Teoria ubicuităţii a fost adoptată prin Rezoluţiile Institutului de drept internaţional de la Cambridge din 1931 şi 1951 şi este împărtăşită de mai mulţi autori şi mai multe legislaţii.5 În trecutul nu prea îndepărtat, cînd Moldova făcea parte din Uniunea Sovietică referitor la faptele săvârşite pe teritoriul cîtorva republici, funcţiona regula generală, potrivit căreia, atunci cînd comiterea infracţiunii se începea pe teritoriul unei republici, dar se termina pe teritoriul alteia, se aplica legislaţia acelei republici unde infracţiunea se termina (se consuma). Organizatorul, instigatorul sau complicele, unde nu şi-ar fi început activitatea, purtau răspundere penală potrivit legislaţiei acelei republici unde îşi finaliza activitatea autorul.6 Chiar dacă actualmente suntem un stat independent, şi avem un singur cod penal care se aplică, totuşi determinarea locului săvârşirii infracţiunii încă rămîne un aspect problematic. Art.12 din Codul penal al Republicii Moldova conţine prevederi referitoare la locul săvârşirii faptei (şi nu locul săvârşirii infracţiunii), la fel stabileşte şi prevederi despre locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale, însă nimic nu prevede cu referire la legea aplicabilă infracţiunii transnaţionale. Pe de o parte, legiuitorul stabileşte că locul săvârşirii faptei se consideră locul unde a fost săvârşită acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, indiferent de timpul (şi nu locul) survenirii urmărilor (se pare că legiuitorul acceptă teoria acţiunii pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii), iar pe de altă parte, toate infracţiunile comise pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi pedepsite conform legii penale a Republicii Moldova, iar la teritoriul Republicii Moldova se atribuie şi bordul navelor militare maritime sau aeriene ce aparţin Republicii Moldova, indiferent de locul aflării lor, şi teritoriul ambasadelor Republicii Moldova în statele străine etc. (prin aceste prevederi se acceptă teoria ubicuităţii). Cu alte cuvinte, este clar care este locul săvârşirii infracţiunii şi ce lege se va aplica în cazul cînd infracţiunea s-a comis pe teritoriul Republicii Moldova. Este însă problematică aprecierea locului săvârşirii infracţiunii cînd este comisă o infracţiune transnaţională. Deşi s-ar părea că alin.2 al art.12 din Codul penal al Republicii Moldova ne dă răspuns la această întrebare, totuşi rămîne să aflăm răspunsul la întrebarea: care lege penală se va aplica în cazul comiterii unei infracţiuni transnaţionale? De exemplu, autorii ruşi1 consideră că infracţiunea se consideră comisă pe teritoriul Rusiei, dacă activitatea infracţională a început înafara hotarelor ţării, dar s-a terminat în Rusia. La fel se hotărăşte întrebarea şi în cazul, dacă înafara hotarelor ţării s-a realizat activitatea de organizare, instigare sau complicitate, iar autorul a acţionat pe teritoriul Rusiei. În cazurile cînd pregătirea pentru săvârşirea unei infracţiuni peste hotare a avut loc în Federaţia Rusă sau pe teritoriul Rusiei s-au comis acţiuni de organizare, instigare sau complicitate la o infracţiune săvârşită în străinătate, răspunderea trebuie să survină conform legii penale ruse. A.I.Boiţov este pe poziţia că locul săvârşirii infracţiunii trebuie stabilit ţinând cont de timpul săvârşirii infracţiunii.2 Reieşind din prevederile alin.1 art.12 CP al RM vedem că locul săvârşirii infracţiunii este poziţionat în funcţie de timpul survenirii urmărilor. De aceea, locul săvârşirii infracţiunii este locul comiterii faptei (acţiunii sau inacţiunii) prejudiciabile. În aşa caz putem fi de acord cu Z.A. Neznamova care consideră că pentru infracţiunile cu componenţă materială, formală sau formal-redusă locul săvârşirii infracţiunii se va considera teritoriul acelui stat, unde s-a comis fapta prejudiciabilă sau s-a realizat acea etapă a activităţii infracţionale asupra căreia legiuitorul a transferat momentul consumării (pregătirea sau tentativa de infracţiune).3 Dacă fapta prejudiciabilă a fost comisă peste hotarele ţării, însă urmările prejudiciabile au survenit pe teritoriul Republicii Moldova, locul săvârşirii infracţiunii trebuie considerat teritoriul statului străin. Dacă fapta s-a comis pe teritoriul RM, iar urmările au survenit în străinătate, atunci infracţiunea trebuie sancţionată conform legii penale a RM. Este mai complicată întrebarea despre stabilirea locului comiterii infracţiunii cînd realizarea faptei s-a început pe teritoriul unui stat, dar s-a terminat pe teritoriul altui stat, sau o parte din acţiunile alternative, care formează latura obiectivă a infracţiunii s-au comis pe teritoriul Republicii Moldova, iar altă parte – în străinătate. Dacă comiterea infracţiunii s-a început în Republica Moldova, dar s-a terminat în străinătate, infracţiunea se consideră comisă în străinătate, şi invers. În acest caz locul comiterii infracţiunii este locul unde infracţiunea s-a consumat de facto. Cînd latura obiectivă este formată din acţiuni alternative, atunci comiterea oricărei dintre ele, deja formează o componenţă de infracţiune consumată. De aceea în teoria dreptului penal se propune ca în cazul, dacă cel puţin una dintre acţiunile alternative s-au comis pe teritoriul Republicii Moldova, să se considere Republica Moldova – locul săvârşirii infracţiunii.4 Dacă însă acţiunile alternative se comit pe teritoriul mai multor state, la intervale de timp diferite, poate să apară întrebarea despre termenul de prescripţie. În aşa caz prezintă interes o altă poziţie potrivit căreia, cînd acţiunile alternative, ce formează latura obiectivă a unei singure infracţiuni, sunt săvârşite în timp diferit de teritoriul diferitor state, atunci locul săvârşirii infracţiunii trebuie considerat statul unde s-a comis în timp ultima acţiune alternativă. Aceasta ar permite tragerea vinovatului la răspundere penală, indiferent de intervalul de timp, care desparte prima şi ultima acţiune alternativă ce formează latura obiectivă a infracţiunii.1 Interes prezintă şi determinarea locului săvârşirii infracţiunii continue şi prelungite. După părerea autoarei, Z.A. Neznamova, locul săvârşirii infracţiunii continue este teritoriul acelui stat unde s-a comis acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, care a produs activitatea infracţională ce durează un timp nedeterminat.2 Deşi această poziţie nu este unica expusă în literatura de specialitate, ea nu vine în contradicţie cu prevederile din alin.1 art.12 CP al RM. Această poziţie însă este contradictorie prevederilor art.8 CP al RM care stabileşte că caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea în vigoare la momentul săvârşirii faptei. Infracţiunea continuă reieşind din prevederile alin.2 art.29 CP al RM se consumă, însă nu din momentul comiterii faptei, dar din momentul încetării activităţii infracţionale sau datorită survenirii unor evenimente care împiedică această activitate. Dacă să presupunem că fapta s-a comis pe teritoriul Republicii Moldova, dar infracţiunea s-a consumat peste un interval de timp îndelungat pe teritoriul unui alt stat, atunci cum se va aplica termenul de prescripţie şi legea cărui stat se va aplica? Republica Moldova se va considera locul săvârşirii infracţiunii continue doar în cazul cînd această infracţiune şi s-a consumat pe teritoriul Republicii Moldova. Pentru infracţiunea prelungită locul comiterii infracţiunii trebuie considerat teritoriul acelui stat unde s-a comis ultima acţiune sau inacţiune infracţională. Anume din acest moment începe şi curgerea termenului de prescripţie în conformitate cu legislaţia statului dat. Dacă infracţiunea este comisă în participaţie, cînd autorul acţionează pe teritoriul Republicii Moldova, iar ceilalţi coparticipanţi în străinătate, atunci reieşind din prevederile art.83 CP al RM se propune ca locul săvârşirii infracţiunii să fie Republica Moldova, şi invers. În contextul dat în literatura de specialitate s-a mai expus şi ideea că în cazul în care se comite infracţiunea în participaţie, iar participanţii îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul diferitor state, locul săvârşirii infracţiunii pentru fiecare dintre ei să fie teritoriul acelui stat, unde acesta şi-a executat propriul rol.3 În final, menţionăm că am prezentat doar unele dintre opiniile exprimate în doctrina de specialitate şi în practica judiciară referitor la locul săvârşirii infracţiunii. Oricum nu ar fi, subiectul dat este unul destul de controversat şi merită a fi cercetat în continuare, raportat la alte legi penale şi la alte opinii doctrinare.