Noţiunea de cetăţenie îşi are originea în dreptul intern. Juristul care face referinţă la dreptul pozitiv al statelor are temeiul să considere că cetăţenia aparţine de domeniul politic, fiind fidel concepţiei propuse de Aristotel, conform căreia cetăţeanul se definea după participarea la funcţiile judiciare şi la funcţiile publice, în general. În dreptul pozitiv, cetăţenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaţa statului, bucurându-se de drepturi civile şi politice şi fiind supus, în schimb, unor obligaţii, celor ca votul obligatoriu sau serviciul naţional. Noţiunea de cetăţenie europeană ar trebui, în mod normal, să fie centrată asupra acestor drepturi şi obligaţii corespunzătoare. Ea ar implica faptul că cetăţenii Uniunii Europene beneficiază în această calitate de drepturi analogice celor care sunt tradiţional rezervate naţionalilor în ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, în mare măsură, celor care între anii 1975-1985 au fost calificate ca fiind „drepturi speciale” rezervate resortisanţilor statelor-membre ale Comunităţii în sensul Reuniunii de la Paris din 9-10 decembrie 1974 care s-a pronunţat pentru atribuirea drepturilor speciale acestor resortisanţi. Este de reţinut că din atare moment până în prezent, structura Uniunii Europene necesită ca anumite drepturi să fie exercitate la nivelul Uniunii propriu-zise, altele – la nivelul statelor-membre. În special, după Consiliul European de la Fontainebleau din 1984, s-a dezvoltat o altă noţiune, cea de Europă a cetăţenilor. Uneori deosebirea dintre această noţiune şi cea precedentă prezintă dificultăţi, cu atât mai mult că ea însăşi este greu de definit [1, p.284]. Ideea esenţială este că cetăţeanul european trebuie să fie plasat în centrul edificării europene, în spiritul dezvoltării sentimentului său de apartenenţă la Uniunea Europeană. În acest sens, comitetul ad-hoc cu privire la Europa cetăţenilor, aşa-numitul Comitet Adonnino, creat la iniţiativa Consiliului European de la Fontainebleau, a propus „măsuri susceptibile de a consolida şi a promova identitatea şi imaginea Comunităţii faţă de cetăţenii săi în lume”. Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetăţenilor, figurează, fără îndoială, drepturile speciale inerente cetăţeniei europene şi care instituie o veritabilă cetăţenie politică. Dar aici se includ, de asemenea, şi drepturi ce rezultă din integrarea economică, aşa ca liberul acces la muncă într-o ţară la alegere, şi drepturi noi, care consfinţesc extinderea domeniului integrării, aşa ca dreptul la cultură sau la protecţia mediului ambiant. Aceasta corespunde, în plus, celei mai largi concepţii – modernă – a cetăţeniei. Dar atare opinie neagă o mare parte din specificul conceptului, pentru că drepturile cetăţeanului nu se mai disting deloc de drepturile aparţinând persoanei umane. Cetăţenia europeană este un concept impus de Tratatul de la Maastricht din 7.02.1992, reafirmat de Tratatul de la Nisa din 26.02.2001 pentru a facilita libera circulaţie şi stabilirea reşedinţei în cadrul Uniunii Europene, dar nu defineşte această noţiune, limitânduse doar a declara că „este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are cetăţenia unui stat-membru” sau că „cetăţenii Uniunii se bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat” (Tratatul CE, art.8; art.17). Şi paradoxal, el inserează dispoziţiile cu privire la cetăţenia Uniunii în Tratatul CE, ce constituie partea a doua, şi nu tratatul cu privire la Uniunea Europeană [2, p.36]. Din aceste formulări, reiese faptul că cetăţenia europeană nu o înlocuieşte pe cea a ţării de origine a unei persoane, ci că tinde să o suplimenteze. Calitatea de cetăţean european este deci condiţionată de deţinerea sau de dobândirea cetăţeniei unui stat-membru. Din cele expuse, rezultă că dreptului intern al fiecărui stat îi aparţine să determine dacă o persoană deţine sau nu cetăţenia sa. Această soluţie a fost expres confirmată în Declaraţia cu privire la cetăţenia unui stat-membru, anexată la Tratatul de la Maastricht, conform căreia „ori de câte ori tratatul de constituire a Comunităţii Europene face referinţă la resortisanţii statelor-membre, chestiunea de a şti, dacă o persoană are cetăţenia unui sau altui stat-membru, este reglementată numai cu referinţă la dreptul naţional al statului în cauză”. Conform dreptului internaţional, acest principiu este susceptibil de a ridica dificultăţi atunci când o persoană posedă mai multe cetăţenii, una dintre care ar fi a unui stat-nonmembru al Uniunii. În ordinea juridică internaţională, opozabilitatea cetăţeniei faţă de statele terţe este subordonată existenţei unei legături efective între persoană şi stat. Legile referitoare la cetăţenie diferă în cadrul Uniunii Europene. Procedurile de dobândire a cetăţeniei sunt stabilite de fiecare stat în mod autonom, după cum şi pentru renunţarea la cetăţenie fiecare are propriile reguli. În cadrul unei cetăţenii europene comune, legile comunitare şi instanţele comunitare nu vor mai avea în vedere cetăţenia? Fiecare cetăţean al Uniunii Europene va avea atât drepturi civile şi politice, cât şi economice, sociale şi culturale, indiferent care dintre statele-membre este statul său de cetăţenie? Cetăţenia va avea un rol determinant în legile referitoare la imigrare. Pe de altă parte, nu se va putea trece cu vederea rolul determinant al cetăţeniei ca parte a cadrului de socializare şi de constituire a identităţii culturale [3, p.169]. Uniunea Europeană are nevoie de cetăţeni europeni, dar sursa drepturilor cetăţeneşti şi cadrul integrării politice şi al cooperării rămâne statul-naţiune. Aceasta, cu alte cuvinte, înseamnă că se va ajunge în mod automat, la situaţia cetăţeniilor multiple. În cadrul integrării şi cooperării, cetăţenia europeană joacă un rol major. Dintre numeroasele aspecte ale cetăţeniei, dezbaterea europeană insistă însă pe dreptul la reşedinţă şi pe naţionalitate. Totodată, trebuie să avem în vedere şi unele imperfecţiuni ale construcţiei referitoare la conceptul de cetăţenie europeană. Astfel, dacă sunt cetăţeni cei care posedă cetăţenia unui stat-membru al Uniunii Europene, ce se va întâmpla cu persoanele care nu au o asemenea cetăţenie ? Înseamnă că aceştia vor fi excluşi. Altfel spus, nonnaţionalii statelor-membre nu fac parte din cetăţenii Uniunii Europene, iar criteriul acestei excluderi este tocmai cetăţenia. În fine, mai putem analiza un exemplu de situaţie în care cetăţenia nu este luată în considerare, şi anume, acela privitor la rudele sau membrii familiilor lucrătorilor uniunii. Dreptul la libera circulaţie, care este nucleul conceptului de cetăţenie europeană, permite şi unor non-cetăţeni dreptul la muncă, precum şi dreptul de rezidenţă. În concluzie, nu putem spune foarte clar care anume drepturi şi obligaţii sunt legate de cetăţenia europeană, noua noţiune de cetăţenie nefiind coerent formulată. Dacă rezumăm, putem spune că cetăţenia este legată mai mult de libertatea ce circulaţie în Uniunea Europeană. Din cele menţionate, am putea deduce că nu este suficient criteriul naţionalităţii pentru dobândirea cetăţeniei europene, atât timp cât el este în multe cazuri dublat de acela al reşedinţei. Probabil, asistăm la anumite mutaţii dinspre spectrul larg de valori comune împărtăşite, care este baza tradiţională a cetăţeniei, spre o societate multiculturală, coagulată de interesele comune şi formată datorită dezvoltării unor competenţe, asistăm şi la formarea unui nou concept de cetăţenie.