Comunicarea reprezintă o condiţie sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale. Fiecare fiinţă umană este implicată într-un proces complex de însuşire a regulilor de comunicare, fiind conştientă însă doar minimal din ce anume este alcătuit acest corp de reguli. Studiul comunicării umane poate fi împărţit în aceleaşi trei domenii — ale sintacticii, semanticii şi pragmaticii. Aplicat la domeniul comunicării umane, sintactica se va raporta la problemele transmiterii informaţiei. Semantica este preocupată de sens. Deşi, din punct de vedere sintactic, transmiterea exactă a unui şir de simboluri este perfect posibilă, acestea vor fi lipsite de sens cât timp emiţătorul şi receptorul nu vor fi căzut de acord în prealabil asupra semnificaţiei lor. Prin urmare, orice împărtăşire a unei informaţii presupune o convenţie semantică. Comunicarea influenţează comportamentul, iar acesta denotă aspectul său pragmatic. Deşi cele trei arii pot fi separate din punct de vedere conceptual în mod clar, ele sunt, totuşi, interdependente. Pragmatica nu constă doar în cuvinte, în configuraţiile şi în sensurile lor, care reprezintă datele sintacticii şi semanticii, ci constă şi în ceea ce se petrece simultan în plan nonverbal. Putem adăuga acestor acţiuni personale şi indiciile comunicaţionale inerente contextului comunicării. Din punct de vedere al pragmaticii, nu doar vorbirea, ci orice comportament reprezintă comunicare şi orice comunicare afectează comportamentul. Abordarea comunicaţională a fenomenelor ce ţin de comportamentul uman are la bază manifestările observabile ale relaţiilor. Comportamentul fiecărei persoane afectează şi e afectat de comportamentul oricărei alteia. Inputul într-un astfel de sistem poate fi amplificat în direcţia schimbării. Deoarece manifestările vieţii au ca notă distinctivă stabilitatea şi schimbarea deopotrivă, acestea trebuie să posede mecanisme de feedback negativ şi pozitiv aflate în forme specifice de interdependenţă sau complementaritate. Căutarea tiparelor stă la baza oricărui demers de cercetare ştiinţifică. Acolo unde există tipare, există şi semnificaţie — această maximă epistemologică este valabilă şi în studiul interacţiunii umane. Regulile de comportament şi interacţiune au tot atâtea grade de conştientizare ca şi erorile şi actele ratate. Există o proprietate fundamentală a comportamentului care este trecută adesea cu vederea: comportamentul nu posedă un contrariu. Cu alte cuvinte, nu există noncomportament sau, mai simplu spus: individul nu poate să nu se comporte. De asemenea, dacă acceptăm că orice comportament într-o situaţie interacţională are valoare de mesaj, altfel spus, reprezintă o comunicare, atunci, indiferent cât de mult s-ar strădui cineva, el nu va putea să nu comunice nimic. Activitatea şi inactivitatea, cuvintele şi tăcerea au toate valoare de mesaj: îi influenţează pe ceilalţi, iar aceşti ceilalţi, la rândul lor, nu pot să nu răspundă la aceste comunicări şi astfel comunică şi ei. O principală axiomă a pragmaticii este: nimeni nu poate să nu comunice.