Organizarea plastică armonioasă a ansamblurilor vestimentare contemporane este activ dirijată şi condiţionată de conceptul artistic, reperele funcţionale şi predestinaţia stilistică finală a acestora, de unde rezultă modalităţile compoziţionale de organizare a lor în structuri integre, unitare, originale. Obţinerea expresivităţii majore a ţinutei se face posibilă prin aplicarea selectivă a metodelor şi mijloacelor de organizare compoziţională, unde metodei de proporţionare îi revine rolul principal de integrare şi co-subordonare a elementelor şi detaliilor în contextul ansamblului creat. Perceperea integră a vestimentului depinde de expresivitatea suprafeţelor ce îl conţin, care, la rândul lor, fiind supuse procesului comparativ, realizat de linii, suprafeţe şi detalii de orientări orizontale, verticale sau diagonale, amplifică nivelul echilibrului stilistico-plastic armonizat. Teoria armoniei proporţionale enumeră câteva milenii de la apariţie şi drept categorie estetică se află într-o strânsă legătură cu învăţăturile filozofice despre lumea înconjurătoare, natură, mediul social ambiant, rânduiala perioadelor istorice, teoriile evoluţioniste, cât şi de legităţile cunoaşterii. Armonia proporţiilor relevă logica evoluării generale a culturii umane şi, în special, a artelor plastice, scoţând în evidenţă unitatea convenţională a formei exterioare cu conţinutul, integritatea conceptului artistic cu maniera şi plastica stilistică de reprezentare într-o perioadă istorică, într-o societate, într-o cultură etnică. Din materialul istoric analizat rezultă strânsa legătură între procedee compoziţionale de creare a formelor arhitecturale şi cele vestimentare, deoarece la fiecare etapă de dezvoltare a culturii, societatea crea mediul arhitectural, ambianţa de articole şi piese de mobilier de primă necesitate, obiecte de lux şi vestimentaţie. În Egipt conceptul stilizat al configuraţiei triunghiului a stat în baza organizării sistemului spaţial tridimensional, voluminos, cunoscut ca piramidă, stilistica căruia a dominat o perioadă îndelungată de timp şi criteriile plastice de organizare proporţională a structurilor vestimentare. În Grecia Antică silueta contemporanului vestimentat în hiton întruchipa realizările proporţionale ale arhitecturii clasice şi reamintea prin pliurile sale verticale ornamentul coloanelor dorice. În arta gotică o dezvoltare deosebită primesc relaţiile proporţionale de contrast, reprezentate în arhitectură prin edificii sobre activ direcţionate spre cer, motiv preluat şi interpretat prin structuri vestimentare puternic stilizate, ce diminuau configuraţia naturală a corpului uman. În sec. XVII se relevă arta Baroc, unde în arhitectură şi costum domneşte o splendoare, o strălucire, un lux şi un belşug măreţ, exprimate prin forme, linii şi decor flexibil, dinamic şi senzual. Rococo, instaurat în arhitectura sec. XVIII, uşoară şi cochetă, cu un refuz total de pompozitate, transmite vestimentaţiei un rafinament destins al formelor sofisticate, bogat ornamentate, unde relaţiile proporţionale sunt menite de a exprima năzuinţele romantice şi spirituale ce dominau societatea. Epoca clasicismului în sec. XIX, atât în arhitectură cât şi în arta vestimentară, propagă reîntoarcerea spre idealurile plastice ale culturii antice, spre relaţiile proporţionale raţionale, naturale, utilitare, lipsite de aroganţă patetică şi exagerări decoraţionale. Analizând şi comparând tangenţele de organizare proporţională plastică în arhitectură şi vestimentaţie, devine evidentă dependenţa conceptului compoziţional unitar de realizare, cât şi a nivelului de stilizare, de preferinţele artistice dominante într-o epocă culturală