Elementul central în politica socială europeană, în libera circulaţie a forţei de muncă în spaţiul Uniunii Europene este lucrătorul, care, dea lungul timpului, a cunoscut o serie de modificări în funcţie de politica şi economia la nivelul Uniunii Europene, dar şi de interpretările jurisdicţionale ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Instituţiile Uniunii Europene utilizează diverse formulări pentru a desemna conceptul de lucrător (lucrător migrant, lucrător naţional, lucrător permanent, sezonier şi frontalier, lucrătorii care sunt cetăţeni ai celorlalte state membre...). Între conceptul de lucrător migrant utilizat de Uniunea Europeană şi cel folosit de către Consiliul Europei există diferenţe sub aspectul ratione personae [1, p.471]. În primul caz, libera circulaţie este recunoscută şi lucrătorilor sezonieri şi celor frontalieri. În cel de-al doilea caz, în viziunea Convenţiei Europene cu privire la statutul juridic al lucrătorului migrant [2], noţiunea de lucrător migrant desemnează cetăţeanul unei părţi contractante care a fost autorizat de către o altă persoană să îşi stabilească reşedinţa pe teritoriul său pentru a se încadra într-o muncă salariată [2, 3]. De la protecţia acordată de Convenţie sunt excluse şase categorii de lucrători migranţi: a) lucrătorii frontalieri; b) artiştii, inclusiv artiştii de varietăţi şi animatorii de spectacole, sportivii, angajaţii pentru o perioadă de scurtă durată, persoanele care exercită o profesie liberală; c) marinarii; d) stagiarii; e) sezonierii; f) lucrătorii detaşaţi. Conceptul de lucrător nu a fost definit în doctrină, dar de către CJUE prin analizarea raporturilor de muncă şi elementelor sale caracteristice: a) prestaţia muncii în schimbul remuneraţiei; b) realizarea activităţii în favoarea unei alte persoane şi în subordinea acesteia; c) activitatea prestată să aibă valoare economică autentică şi reală [4, p. 221]. Astfel, CJUE a statuat, în mod judicios, că definirea acestui concept trebuie să aibă la baza existenţei un raport de muncă. De Elementul central în politica socială europeană, în libera circulaţie a forţei de muncă în spaţiul Uniunii Europene este lucrătorul, care, dea lungul timpului, a cunoscut o serie de modificări în funcţie de politica şi economia la nivelul Uniunii Europene, dar şi de interpretările jurisdicţionale ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Instituţiile Uniunii Europene utilizează diverse formulări pentru a desemna conceptul de lucrător (lucrător migrant, lucrător naţional, lucrător permanent, sezonier şi frontalier, lucrătorii care sunt cetăţeni ai celorlalte state membre...). Între conceptul de lucrător migrant utilizat de Uniunea Europeană şi cel folosit de către Consiliul Europei există diferenţe sub aspectul ratione personae [1, p.471]. În primul caz, libera circulaţie este recunoscută şi lucrătorilor sezonieri şi celor frontalieri. În cel de-al doilea caz, în viziunea Convenţiei Europene cu privire la statutul juridic al lucrătorului migrant [2], noţiunea de lucrător migrant desemnează cetăţeanul unei părţi contractante care a fost autorizat de către o altă persoană să îşi stabilească reşedinţa pe teritoriul său pentru a se încadra într-o muncă salariată [2, 3]. De la protecţia acordată de Convenţie sunt excluse şase categorii de lucrători migranţi: a) lucrătorii frontalieri; b) artiştii, inclusiv artiştii de varietăţi şi animatorii de spectacole, sportivii, angajaţii pentru o perioadă de scurtă durată, persoanele care exercită o profesie liberală; c) marinarii; d) stagiarii; e) sezonierii; f) lucrătorii detaşaţi. Conceptul de lucrător nu a fost definit în doctrină, dar de către CJUE prin analizarea raporturilor de muncă şi elementelor sale caracteristice: a) prestaţia muncii în schimbul remuneraţiei; b) realizarea activităţii în favoarea unei alte persoane şi în subordinea acesteia; c) activitatea prestată să aibă valoare economică autentică şi reală [4, p. 221]. Astfel, CJUE a statuat, în mod judicios, că definirea acestui concept trebuie să aibă la baza existenţei un raport de muncă. De esenţa raportului de muncă este că pentru o perioadă de timp o persoană (salariatul) prestează activitate pentru şi sub conducerea unei alte persoane (angajatorul) în schimbul unei remuneraţii (salariul). Nu contează natura şi durata muncii, însă activităţile trebuie să fie reale şi efective [5, p.312]. Ca urmare, definiţia preluată de Comisia Europeană este următoarea: ,,Fiecare resortisant al unui stat membru are dreptul de a lucra în alt stat membru. Termenul «lucrător» are un anumit sens în dreptul UE şi nu poate face obiectul unor definiţii naţionale sau al unor interpretări restrictive. Acesta se referă la orice persoană care efectuează sub direcţia altcuiva o muncă reală şi autentică pentru care este plătită. Termenul nu acoperă lucrătorii migranţi din ţările terţe” [6]. Potrivit CJUE, conceptul de lucrător, prevăzut de art. 45 din TFUE, este specific Uniunii Europene. Dacă fiecare stat-membru ar putea defini şi modifica sensul noţiunii de lucrător, atunci, în funcţie de interesul acestora de a-şi proteja propria piaţă a forţei de muncă, anumite categorii de lucrători ar fi fost excluşi din sfera de aplicare a tratatului [7, p.300]. O categorie aparte sunt lucrătorii frontalieri, care îşi au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru UE, dar îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unui alt stat membru vecin. Acestor lucrători li se aplică legislaţia statului pe teritoriul căruia sunt angajaţi şi beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii ţării gazdă în ceea ce priveşte accesul la ocupare, condiţiile de muncă şi prestaţiile sociale [8, p.129]. Libera circulaţie a lucrătorilor reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forţei de muncă a principiului general cuprins în art. 18 al Tratatului TFUE conform căruia ,,în domeniul de aplicare a tratatelor, şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate” [9, p.97]. Totuşi, migraţia forţei de muncă nu vizează stabilirea unei reşedinţe noi, ci generarea veniturilor peste hotare. Aceasta este considerentul fundamental pentru definiţia oferită de Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), în Convenţia privind Migraţia în scop de Angajare nr. 97 (Revizuită 1949) din 01 iulie 1949, în vigoare din 22 iunie 1952, conform căreia lucrătorii migranţi sunt persoanele care migrează dintr-o ţară în alta, cu intenţia de a se angaja altfel decât pe cont propriu, şi include orice persoană, care este admisă regulamentar în ţară ca lucrător migrant (articolul 11) [10]. Convenţia Internaţională privind protecţia drepturilor tuturor muncitorilor migranţi şi ale membrilor lor (art. 2), adoptată de către Adunarea Generală a ONU, la 18 decembrie 1990 [3, 11], oferă un termen mult mai comprehensiv pentru „muncitorul migrant”, care se atribuie persoanei care nu deţine cetăţenia statului în care ea va fi angajată, este angajată sau a fost angajată pentru o activitate remunerată. Se impune precizarea că definiţia oferită de către OIM în aceste două instrumente se referă doar la migraţia dintre Statele-părţi, migranţii fiind persoanele care trec frontiere internaţionale pentru a se angaja, dar nu şi migranţii din interiorul unui Stat, care se deplasează în căutarea unui post de muncă. La fel, ambele convenţii fac referire doar la persoanele admise regulamentar pe teritoriul ţării gazdă. A priori, totuşi acest fapt nu exclude din categoria lucrătorilor migranţi şi persoanele care nu au fost admise regulamentar în statul de destinaţie. Aceste persoane, nu cad sub incidenţa Convenţiei 97, dar totuşi situaţia acestora este reglementată în partea I a Convenţiei nr. 143. Unui lucrător migrant iregular nu i se vor aplica prevederile art. 10 al Convenţiei nr. 143 ce se referă la tratamentul şi oportunităţile egale, dar totuşi va „beneficia de un tratament egal referitor la drepturile parvenite din slujba precedentă în legătură cu remunerarea, securitatea socială şi alte beneficii” [12, p.3]. Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al lucrătorului migrant (24 noiembrie l977) [2], desemnează „lucrătorul migrant” ca cetăţeanul unei părţi contractante care a fost autorizat de către o altă parte contractantă să îşi stabilească reşedinţa pe teritoriul sau pentru a se încadra într-o muncă salariată (articolul 1). Este important de menţionat că autorizaţia indicată în definiţia ce urmează a fi eliberată de către Statele-părţi la Convenţie trebuie să aibă un scop unic – încadrarea într-o muncă remunerată a lucrătorului migrant. În cazul în care un astfel de scop lipseşte, lucrătorul străin nu cade sub incidenţa acestei Convenţii (spre exemplu, studenţii). Unul din actorii determinanţi ai migraţiei forţei de muncă sunt agenţiile private de ocupare a forţei de muncă. Republica Moldova a ratificat Convenţia nr.181 privind agenţiile private de ocupare a forţei de muncă din 19.06.1997 adoptată la Geneva [13, p.165]. Agenţiile private de ocupare joacă un rol important în funcţionarea pieţei muncii. Ele contribuie la creşterea nivelului ocupării atît pe pieţele interne ale muncii, cît şi pe cele externe din diferite ţări. În ultimele două decenii, Republica Moldova a înregistrat o creştere a numărului de agenţii private de ocupare a forţei de muncă, fapt determinat de intensificarea fenomenului migraţiei internaţionale a forţei de muncă, precum şi de necesitatea organizării plasării persoanelor în cîmpul muncii de peste hotare de către agenţiile de recrutare autorizate. Activitatea agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă este susţinută şi considerată oportună cu un efect pozitiv pe piaţa muncii din Republica Moldova, care-şi aduce aportul la sporirea nivelului de ocupare a forţei de muncă, ulterior la diminuarea şomajului.