Procedura judecării recursului împotriva actelor de dispoziție ale Curților de Apel, având ca moment final, inclusiv reconfigurarea manierei în care urmează a se finaliza litigiul [1, p. 212] (în cazul trimiterii cauzei la rejudecare în instanțele inferioare), comportă un șir de caracteristici atât de ordin procedural, cât și conceptual destul de complexe, iată de ce în studiul respectiv ne-am propus să efectuăm o analiză a acestei împuterniciri a instanței de recurs. Astfel, dacă cel puțin unul dintre motivele de casare invocate de către recurent este întemeiat, sau încălcările de ordin procedural invocate din oficiu denotă ilegalitatea deciziei, instanța admite recursul, dispunând casarea deciziei instanței de apel și, după caz, a hotărârii primei instanțe. Casând decizia instanței de apel și, după caz, a hotărârii primei instanțe, instanța de recurs restituie cauza spre rejudecare în instanța de apel, în toate cazurile când eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanța de recurs [2, p. 326]. Totodată, restituirea pricinii spre rejudecare în prima instanță se va aplica doar în cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (3) lit. d) şi f) CPC (instanţa a soluționat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces; pricina a fost examinată cu încălcarea competenței jurisdicționale). În primul caz, restituirea pricinii la rejudecare are drept scop oferirea posibilității de apărare tuturor persoanelor ale căror drepturi au fost atinse prin hotărârea primei instanțe, fiindu-le garantat dreptul la dublul grad de jurisdicție. În cel de-al doilea caz, pricina se va transmite la rejudecare în instanţa competentă potrivit regulilor de competență jurisdicțională [3, p. 384]. Analizând practica Curții Supreme de Justiție a RM, și cazurile în care instanța supremă face uz de împuternicirea de a trimite pricinii la rejudecare în primă instanță, nu am constatat existența unor dificultăți majore în aplicare sau practici neuniforme, probabil, datorită faptului că legiuitorul a reglementat într-o manieră expresă și restrictivă cazurile în care pricina urmează a fi trimisă la rejudecare în primă instanță. Totodată, în urma efectuării unui studiu de drept comparat, și anume, a legislației României, reținem că conform art. 497 CPC al României [4], Înalta Curte de Casație şi Justiţie este în drept să trimită cauza spre o nouă judecată în primă instanță, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), și anume în cazul în care se constată că, „în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată”. Astfel, trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de fond ridică unele probleme deosebit de interesante [5, p. 124], iar în doctrina română s-a remarcat că textul nu este foarte clar în privința cazurilor în care se impune trimiterea cauzei la instanța de fond. Făcând o paralelă cu legislația română, menționăm că în codul nostru de procedură civilă, în situația în care temeiurile de trimitere a pricinii la rejudecare în primă instanță sunt relativ clare și fără loc de interpretare, incertitudini apar în cazul temeiurilor de trimitere a cauzei spre rejudecare în instanța de apel, și anume, după cum expres este stipulat în textul art. 445 alin. (1) lit. c) CPC al RM. – când instanţa de recurs consideră că eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanța de recurs, prevederi legale care ridică multe semne de întrebare, iar cu titlu de consecință și o practică mai puțin uniformă. În acest sens, considerăm că temeiul respectiv de trimitere a pricinii la rejudecare a fost excesiv de abstractizat de către legiuitor, fapt care implicit acordă instanței de recurs un câmp larg de interpretare și o doză mare de subiectivism la faza examinării existenței sau lipsei posibilității reale de corectare a erorii judiciare de către însăși instanța de recurs. În acest sens, considerăm că punctul de pornire la examinarea respectivei posibilități, urmează a fi asigurarea protecției dreptului părților la un proces echitabil, inclusiv prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar în situația în care există suficiente substraturi că acest drept nu va fi afectat, instanța de recurs urmează să depună toate „eforturile” pentru rejudecarea pricinii în fond cu emiterea unei hotărâri noi. Mai mult ca atât, în situația în care, astfel se va asigura economia procesuală, și se va contribui la reducerea termenelor de examinare a pricinilor civile și apărarea eficientă a drepturilor subiective civile [2, p. 326]. Mai mult ca atât, suntem de părerea că regula urmează a fi ca instanța de recurs să facă uz anume de împuternicirea de a reexamina fondul și a emite o decizie în acest sens, iar dispunerea trimiterii cauzei instanţei de apel pentru rejudecare să fie o excepție în cazul când este necesară administrarea unor probe pentru stabilirea corectă a situației de fapt, care nu poate avea loc în judecata din recurs, în lumina prevederilor art. 443 CPC, conform cărora instanţa de recurs verifică legalitatea hotărârii atacate, fără a administra noi dovezi. În acest context, reținem și criticile în doctrina românească că deși în Proiectul Codului de procedură civilă al României s-a prevăzut că Înalta Curte de Casație şi Justiţie hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite în lege, a fost eliminată posibilitatea ca instanţa supremă să soluționeze fondul [6, p. 117]. În urma realizării unui studiu statistic privind soluțiile adoptate de către Curtea Supremă de Justiție, în urma judecării cauzelor în ordine de recurs secț. II, pe perioada 01 ianuarie 2014-30 septembrie 2015 (21 luni), am constata că din toate recursurile admise de către instanța supremă, circa 45,5% din cauze au fost remise la rejudecare (instanța de fond sau apel), iar în 34,5% din cazuri, instanța de recurs a reexaminat fondul cu pronunțarea unei hotărâri noi. În contextul acestor date statistice, considerăm că numărul mare de cauze trimise spre rejudecare în instanța de apel (când se constată că eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanța de recurs) este condiționat inclusiv de percepția greșită a esenței „erorii judiciare” în calitate de temei de casare, în contextul aprecierii posibilității de corectare de către instanța de recurs în cadrul examinării nemijlocite a recursului. Acest fapt, considerăm că condiționează o practică mai puțin conformă cu spiritul legii, și anume când instanța de recurs în motivarea deciziei de trimitere a cauzei la rejudecare în instanța de apel, invocă insuficiența de claritate a motivelor pe care a fost întemeiată decizia supusă recursului (prin prisma principiului unui proces echitabil art. 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului), fără a menționa expres în ce constă eroarea judiciară și cel mai important – cauzele care împiedică corectarea acesteia de către instanța de recurs. În final, am ajuns la concluzia că ar fi bine-venită limitarea cazurilor când pricina urmează a fi trimisă la rejudecare în instanța de apel, și anume exclusiv când se va constata că este necesară administrarea unor probe – doar pentru stabilirea corectă a situației de fapt necesare pentru a concluziona asupra aplicării corecte a legii (și nicidecum în vederea probării temeiniciei acțiunii în sine), instanța de recurs urmând a indica expres care sunt acestea, și raționamentul de care s-a condus când a decis că respectiva eroare nu poate fi corectată de către aceasta. În situația respectivă, considerăm că și instanțele de apel se vor responsabiliza la judecarea repetată a pricinii și vor fi direcționate mai eficient în vederea efectuării unui act de justiție calitativ în termene rezonabile. În aceeași ordine de idei, considerăm bine-venită și o introducerea expressis verbis a unei limitări a numărului de casări cu trimitere spre rejudecare care se pot pronunța de către instanța de recurs, iar în acest sens menționăm experiența României, unde se limitează trimiterea spre rejudecare la o singură dată de către instanța de apel, limitare care considerăm că va fi benefică și în cazul instanţei de recurs din RM.