Cultura viţei-de-vie, îndeletnicire milenară în spaţiul carpato-danubiano-pontic, a dus la realizarea unor construcţii specifice destinate preparării şi depozitării vinului, care sunt caracteristice şi pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru. Cercetările arheologice de pe teritoriul României şi fostelor oraşe-colonii circumpontice ale Regatului Bosporan au depistat piese de volum mare (torcularium), amplasate în apropierea podgoriei, în curţile de descărcare a strugurilor, unde se afla depozitul (cella vinaria) pentru ameliorarea vinului. Procesul tehnologic străvechi se înscrie într-o schemă funcţională, care s-a păstrat, în linii generale, până în prezent, însă obţinând forme mai evoluate pe parcurs. La început era o cǎlcǎtoare săpată în calcarul dur din imediata apropiere a cultivării viţei-de-vie, neacoperită (staţionară monolită). Mai târziu apar cramele compozite, alcătuite din două încăperi, una cu funcţie de producere şi alta auxiliară, unite prin trepte sau pantă de tranziţie, situate la diferite înălţimi, ambele acoperite. Această schemă funcţională se regăseşte şi în viticultura tradiţionalǎ din Moldova, cǎlcǎtorile şi teascurile fiind douǎ piese deosebit de importante, care subliniază dependenţa organizării volumetrice de funcţia atribuită spaţiului. Ca rezultat al îmbinării constructiv-funcţionale, apare o arhitectură vernaculară, ce reprezintă transpunerea directă în formele necesare producerii vinului. Arhitectura cramei tradiţionale este de o mare simplitate, constând din încăperea cramei propriu-zise şi o prispă, ce preceda intrarea în cramă, pentru păstrarea utilajului necesar recoltării strugurilor (coşurile) şi a preparării: cǎlcǎtorile. Cea mai veche formă a cǎlcǎtorilor era semicilindricǎ, recipient scobit într-un trunchi de lemn, de esenţǎ moale, ce va fi înlocuit treptat la începutul secolului XX, cu cea fǎcutǎ din doage, scânduri orizontale sau combinate. Corpul clădirii avea la început pereţii confecţionaţi din materiale accesibile locului. În zonele bogate în lemn se construiau din bârne, în zonele de şes – în furci din pământ amestecat cu paie, mai târziu – realizaţi din cărămidă, piatră de calcar sau beton. Pivniţa (depozitul de vinuri) era amplasată separat de cramă sau săpată sub cramă. Cramele, ca instalaţii tehnice vernaculare, prezintă şi mostre ale artei prelucrării lemnului sau de zidărie, cu caracter estetic deosebit: portalul de la intrare evidenţiat prin fasonare artistică şi decor semantic, stâlpii prispei, care sprijină streaşina lată a acoperişului, aveau capiteluri cu decoraţie specifică zonei. Pentru arhitectura vitivinicolă de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX se poate pune în discuţie stilistica cramelor industriale, influenţată de contextul istoric şi de tendinţele artistice şi culturale, exemple servind crama de pe moşia lui P. H. Wittgenstein de la Camenca şi crama de pe moşia lui C. A. Mimi de la Bulboaca.