Reintegrarea ţărilor ex-socialiste în contextul general european reactualizează la o cotă maximă problema statutului identitar. Or, complexul identitar (istoric, etnic, cultural, religios) a fost înfierat da capo de ideologia comunistă, ceea ce explică starea teoretico-ideologică deplorabilă la acest capitol. În acelaşi timp, datorită caracterului polifonic al sinesteticii filmice, cea de a şaptea artă în ipostaza sa majoră de metalimbaj al culturii găzduieşte manifestările identitare ale etniilor est-europene la toate nivelurile conştientului şi subconştientului uman. I. Filmul est-european conţine virtualităţi unice în vederea: 1) iniţierii unui dialog dintre estul şi vestul european prin scoaterea din anonimat a universurilor etnoculturale nu îndeajuns cunoscute, dar relevante prin virtuţi etice şi revelaţii estetice ale unor distincte filozofii ale vieţii. 2) exemplificării funcţiilor iluministe ale cinema-ului prin mostrele neoromantismului şi neofolclorismului cinematografic – curentele artistice care au reabilitat valenţele eterne ale arhetipurilor mitofolclorice ancestrale. 3) conştientizarea unor noi aspecte identitare prin sintezele genuistice şi stilistice ale postmoderniştilor romantici (E. Kusturica, L. Pintilie, T. Abuladze, N. Esinencu), dar şi ale neorealiştilor de factură psihanalitică (C. Mungiu, C. Porumboiu, C. Puiu) II. Filmul din spaţiul românesc dezvăluie un model aparte a manifestării spiritului etnic: 1) în pofida românofobiei acerbe a ideologiei sovietice, cunoaşterea zonelor ancestrale ale neamului se manifestă ca un mesaj primordial în filmul basarabean al anilor ’50–’60. 2) stările de spirit diametral opuse ale cineaştilor din Ţară şi RSSM – cosmopolitocentriste şi românocentriste determinate de desolidarizarea primilor de exotismul turistic al naţionalismului ceauşist şi de o necurmată nostalgie a patriei pierdute, la ceilalţi. 3) În vederea depăşirii crizei identitare româneşti (în societate şi în cinematografie) ar fi oportună o joncţiune dintre arhetipurile cinematografice germinate în epoca „renaşterii etnice” în Basarabia postbelică şi spiritul protestatar şi autocritic al noului val românesc. În contextul reintegrării identităţii europene arta cinematografică necesită o reevaluare şi reactualizare în ipostaza sa de metalimbaj al culturii prin care se manifestă diversitatea simţirii şi gândirii umane. Atât mediatizarea tezaurului cinematografic cât şi abordările teoretice pluridisciplinare ar contribui implicit la abolirea unei nedreptăţi istorico-culturale de lungă durată – situarea universurilor est-europene în solitudinea glacială a „obiectelor neidentificate”.