Personalitatea complexă a lui Dimitrie Cantemir a intrat în atenţia literaturii de specialitate încă din secolul al XVIII-lea din care nu au lipsit menţiunile despre preocupările sale muzicale. Dacă în acest secol sursele de limbă germană deţin întâietatea în privinţa promovării imaginii muzicianului, în veacul următor situaţia se va schimba vădit în favoarea izvoarelor literare de expresie franceză. O primă relatare din acest secol, care deschide suita publicaţiilor în limba lui Voltaire privind personalitatea muzicianului D. Cantemir, este oferită de lucrarea cu caracter lexicografic Dictionaire historique des musiciens …, îngrijită de muzicologii francezi A. É. Choron şi Fr.-J.-M. Fayolle, aceasta fiind editată la Paris în anul 1810, mai apoi la 1817. Chiar dacă elementul de noutate al articolului inserat lipseşte, autorii fiind dependenți de informaţiile furnizate anterior de lexicograful german E. L. Gerber, articolul reiterează figura lui D. Cantemir drept model şi spirit enciclopedist al omului umanist, cu importante contribuţii în domeniul muzicii otomane, fapt ce a stimulat circulaţia numelui său în cultura europeană la începutul secolului al XIX-lea. Aprecierile asupra muzicianului D. Cantemir se completează în anii următori prin menţiunile cuprinse în ediţia franceză a lucrării în şase volume a pictorului şi arhitectului A.-L. Castellan, Mœurs, usages, costumes des othomans …, (1812). Numele lui Cantemir se regăseşte în compartimentul Musique din ultimul volum al ediţiei, el figurând ca teoretician şi inventator al sistemului de notaţie a muzicii turceşti. Un amplu articol de semnificaţie lexicografică despre D. Cantemir este semnat de A. Lahoussaye în tomul şapte al Biographie universelle, ancienne et moderne …, (1813), în care autorul dezvoltă imaginea lui D. Cantemir prin prisma erudiţiei muzicale a acestuia. Muzicograful şi orientalistul G. A. Villoteau redactează o lucrare de proporţii, intitulată État modern. De l’état actuel de l’art musical en Égypte … (1826). Un volum editorial considerabil este acordat lui D. Cantemir. Schiţa biografică a muzicianului, contribuţia lui Cantemir la evoluţia muzicii clasice turceşti, demonstrată judicios, admit conjectura documentării profunde înainte de publicarea lucrării şi probitatea profesională a autorului. Literatura muzicală lexicografică din prima jumătate a secolului al XIX-lea se îmbogăţeşte cu o importantă lucrare semnată de muzicologul franco-belgian Fr. J. Fétis, Biographie universelle des musiciens ..., apărută la Bruxelles (1835–1844) și reeditată ulterior la Paris (1860–1865). Materialul lui Fétis ne surprinde printr-o informaţie inedită, expusă pentru prima dată în literatura de specialitate, prin care autorul răstoarnă afirmaţiile cercetătorilor din secolul precedent referitor la soarta celui de-al doilea tratat de muzică a lui D. Cantemir, Introducerea în muzica turcească, manuscrisul căruia s-ar afla la Astrahan. Alte două surse de limbă franceză – Revue et Gazette Musicale de Paris (1838) şi Biographie universelle ancienne et moderne ... (1843–1847) – conțin câteva date relevante privind subiectul care ne interesează. Prima dintre acestea transpune o primă informaţie în literatura occidentală de specialitate din secolul al XIX-lea referitor la calitatea lui Cantemir de virtuoz al tanburului. Cea de-a doua lucrare, publicată în capitala Belgiei, se intitulează Biographie universelle ancienne et moderne ... (1843–1847). Volumul prezintă cronologic elementele de ordin general privind performanţa ştiinţifică a lui D. Cantemir, relevând cunoştinţele lui în domeniul artelor – desenului (graficii), arhitecturii și muzicii. Numele lui D. Cantemir este consemnat și într-o lucrare apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea, Histoire de la musique en Russie (Paris, 1898), redactată de muzicologul francez A. Soubies. Ocupându-se de istoria muzicii în Rusia, autorul opusului menţionează activitatea lui Cantemir raportată la contribuţia acestuia în domeniul muzicii religioase care, în opinia sa, a aprofundat idiomurile slavonei vechi, ce au servit la traducerea liturghiilor bizantine pentru uzul în Biserica Ortodoxă Rusă. Parcurgând exegezele demersului muzical întreprins de Cantemir, transpus în lumina literaturii francofone de specialitate din secolul al XIX-lea, se poate constata că o bună parte a acestora au diseminat constant şi consecvent imaginea unei personalităţi notorii, în special cea a unei figuri exponenţiale, strâns ataşată teoriei şi practicii artistice sonore orientale, fapt ce i-a asigurat muzicianului vizibilitate, credibilitate, prestigiu şi, în acelaşi timp, recunoaştere la nivel european şi universal.