Tonalitatea religioasă a unui popor o fac nu dogmele Bisericeşti, ci tradiţia culturală şi religioasă. În timp ce grecii raportau microcosmosul uman la macrocosm, cu alte cuvinte geometrizau existenţa pe toate planurile, Dumnezeu însuşi fiind ca un geometru suprem, daco-romanii transformau microcosmosul în biserică, biserica fiind „Casa Domnului” sau locul de cult unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu, pregătindu-se din vreme pentru un asemenea eveniment sufletesc. C. Noica spune în una din lucrările sale „Dogma poate să unească bisericile naţionale aparţinând aceleaşi egumenii dar mai rămâne o notă diferenţiată de fond sufletesc dictată de tradiţia culturală”. Pătrunderea adâncă a lui Dumnezeu Tatăl şi Isus în folclor îşi găseşte ilustrarea în multe dintre genurile şi speciile consacrate artei tradiţionale. Formă paremiologică care spune „Pe când umbla Dumnezeu pe pământ” sau dintr-o familie mai largă, dar cu înţelesuri mitologice: „Pe când se băteau munţii în capete”, ori „Pe când era lupul căţel” trimite la începuturi de lumi. Aici este respectată în literă tradiţia creştină a faptelor lui Isus Hristos care au fost reale nu ficţiuni. În Vechiul Testament nu apar relatări de asemenea natură, acolo Dumnezeu este numai auzit, nu şi văzut, nu venise vremea să se arate. De aceea cultul la evrei, ca semn al prezenţei lui Iahova, este numai pentru cei pregătiţi (aleşi, iniţiaţi) să-l audă. Aceasta este şi materia de studiu, cu intensitate şi frenezie din TORA şi CABALA. „Sunetul cosmic” şi divin încrustat în literă „număr de cuvânt” şi constituie cărţile sacre în concepţia iudaică. Evreul „aude divinul”. În Noul Testament Dumnezeu devenit Om şi Fiu îşi dezvăluie chipul mulţimilor şi umblă cel mai adesea însoţit de apostoli, ca martori care să transmită peste veacuri vestea venirii sale şi a faptelor săvârşite. De aceia formula paremiologică citată mai sus nu trebuie confundată cu propoziţia iniţială a basmului, „A fost odată ca niciodată”. Basmul indică ceva ce s-a întâmplat totdeauna, dar niciodată în mod exact, rămânând ceea ce sunt „minciuni frumoase”. În schimb formula paremiologică „Pe când umbla Dumnezeu pe pământ” se referă la realitatea concretă văzută şi pomenită de oameni şi de Biserică în spirit apostolic. În mentalitatea folclorică găsim nişte modificări de imagine a motivelor biblice, cum sunt: Dumnezeu ia chipul unui bătrân (asemenea unor bătrâni de prin satele noastre); Sf. Petru care-l înlocuieşte pe „monahul ascuns” simplu la înfăţişare, amândoi pribegesc şi cer găzduire pe ici pe colo. Se spune: păretarul de icoane reprezintă „Biblia săracului”, astfel biserica capătă sens dacă persoana ştie să descifreze semnele ce i se arată sub formă de imagini pictate şi cântări, să le vadă, să le audă şi înţeleagă. La poporul român este o credinţă foarte vie ce nu angajează deloc, dar care este creştină, şi dacă suntem creştini – nu este în virtutea faptului că ne-am botezat propriu-zis, ci că trăim o viaţă spirituală care a dat naştere creştinismului. Mircea Eliade spune: este un mod de valorificare permanentă a spiritualităţii, de adaptare a preexistentului la condiţiile impuse de durata timpului prezent. Dacă există un „creştinism cosmic” acesta se verifică înainte de toate la daci şi la urmaşii lor nu numai în înţelesul de prefigurare a harului christic, dar şi de afirmare a vieţii sufleteşti reale şi comune întregii umanităţi. De aceia creştinismul a crescut în spaţiul carpato-danubian, pentru că sămânţa a nimerit, ca în parabola biblică, pe teren bun şi a dat roade.