Situl de la Tăcuta – Dealul Miclea/Paic se găseşte în extremitatea nordică a judeţului Vaslui. Aşezarea preistorică de pe Dealul Miclea are o suprafaţă de aproximativ 7 ha, fiind situată pe prelungirea estică a dealului cu acelaşi nume, pe capătul de N-NV, deasupra confluenţei pâraielor Rediu şi Valea Largă. Platoul pe care este amplasat situl şi zona înconjurătoare ofereau condiţii prielnice pentru întemeierea şi funcţionarea comunităţii, importante resurse acvatice şi forestiere, terenuri pentru cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, materii prime litice şi căi de comunicaţie. Până în prezent au fost identificate două niveluri de locuire: Cucuteni A3 (cca 4450–4350 cal BC) şi începutul culturii Noua (sec. XVI BC). Pentru faza Cucuteni A3 au fost delimitate mai multe complexe arheologice, aflate în diferite stadii de investigare: o locuinţă de suprafaţă, complexe gospodăreşti – o vatră, un cuptor, un vast complex ceramic şi de prelucrare a cornului/osului, două gropi menajere. Pentru începuturile culturii Noua, au fost investigate, în suprafeţele cercetate prin sondaj, şapte morminte (5 de înhumaţie şi 2 de incineraţie) (Boghian et al., 2013). Resturile faunistice analizate au fost adunate în cursul campaniilor arheologice derulate în anii 2011 şi 2012 şi aparţin nivelului cultural Cucuteni A. Eşantionul este constituit din 2220 resturi. Gradul de fragmentare a elementelor scheletice este relativ redus şi doar circa 19% dintre resturi nu au fost identificate până la nivel de gen (4 resturi de păsări şi 422 resturi de mamifere). O parte din resturile eşantionului studiat prezintă o crustă externă de ciment formată ca urmare a procesului de diageneză tisulară cauzat de o stagnare a apei în sediment asociată cu un regim termic favorizant. Circa 4% dintre resturile analizate poartă urme de roadere lăsate de câini (unele chiar şi cu semne de digerare). Ca stigmate culturale, remarcăm: numeroase semne ale procesului de tranşare a carcaselor animale, urme de arsură în număr foarte redus (doar la nivelul a 5 piese), urme de prelucrare (au fost recuperate 35 de astfel de piese). Majoritatea resturilor faunistice identificate până la nivel de gen aparţin mamiferelor domestice, ele reprezentând 70,4%. Mamiferele sălbatice au o pondere de 6,06%, iar moluştele de aproximativ 23,19%. De la păsări provin numai 4 resturi, care nu au putut fi identificate specific. De la mamiferele domestice provin 1266 resturi. În cadrul acestui grup, porcul (Sus domesticus) are frecvenţa cea mai mare (35,07%), fiind urmat îndeaproape de ovicaprine (Ovis aries/Capra hircus) (33,67%) şi apoi de bovine (Bos taurus) (29,38%). Câinele (Canis familiaris) are o pondere redusă, de numai 1,88%. Speciile de mamifere sălbatice (de la care provin 109 resturi) identificate sunt: cerb (Cervus elaphus), căprior (Capreolus capreolus), mistreţ (Sus scrofa), bour (Bos primigenius), lup (Canis lupus), vulpe (Vulpes vulpes) şi hârciog (Cricetus cricetus). Ponderea cea mai ridicată o are cerbul (44,03%). Trebuie precizat însă, că multe dintre resturile de cerb (41 resturi) sunt de fapt fragmente de coarne care, cel puţin în parte, au fost culese şi nu provin de la animale vânate. În această situaţie, ar trebui considerat mistreţul ca cea mai frecventă specie vânată, având o pondere a resturilor în cadrul grupului de mamifere sălbatice de 32,11%; este urmat de căprior, cu 19,26%. Frecvenţe foarte reduse prezintă vulpea (1,83%), iar apoi bourul şi lupul, cu câte 0,91%. Culesul moluştelor apare ca o îndeletnicire semnificativă pentru comunitatea cucuteniană de la Tăcuta, fiind axată mai mult pe utilizarea melcilor şi mai puţin pe scoici, care însă constituie singura resursă acvatică surprinsă în eşantionul analizat. Studiul arheozoologic realizat a fost completat de analiza arheogenetică a patru resturi de porc. S-a urmărit analiza unui fragment de ADN de dimensiune redusă, de aproximativ 120 de perechi de baze, din regiunea de control, fragment ce poate discrimina între cele 7 haplotipuri fosile descrise până acum în literatură. Trei dintre cele patru probe au fost amplificate cu succes şi ulterior secvenţiate. Toate trei provin de la indivizi domestici cu acelaşi profil genetic, şi anume haplotipul originar din Orientul Apropiat ANC-Y1-6A. Rezultatele genetice obţinute se încadrează între cele din literatura de specialitate, conform cărora probele din Europa neolitică prezintă în general haplotipul ANC-Y1-6A, datorită introducerii porcilor domestici din Orientul Apropiat.