Analiza diferitelor dispute pe tema activităţii cadrelor didactice ne-a permis să identificăm o tendinţă evidentă către expansiunea profesionalismului didactic. Documentele de politică europeană subliniază faptul că profesorii, cadrele didactice, formatorii devin factori activi ai procesului de învăţământ şi de educaţie pe parcursul întregii vieţi, învaţă împreună cu cei pe care-i învaţă şi se perfecţionează permanent. Din perspectiva problemei noastre, vom cerceta natura informaţiilor pe care se fundamentează statutul profesional al cadrelor didactice, precum şi măsura pe care o are impactul evaluării competenţelor acestora asupra formării lor profesionale. Astfel se pune problema formării profesorilor capabili să ofere modele de conţinutcucaracter inter- sau transdisciplinar. Preocupările faţă de formarea şi/sau dezvoltarea profesională a cadrelor didactice a început să se impună odată cu cea de-a doua jumătate a anilor 1990, fiind susţinută de impulsuri provenind din partea Băncii Mondiale, UNESCO etc. Ideea „educaţiei pentru toţi” – sau, mai bine spus, a educaţiei adaptate nevoilor fiecărui elev – este orientată spre competenţa pedagogului de adaptare la diversitatea subiecţilor, de sprijinire a achiziţiilor acestuia, de motivare pentru obţinerea de performanţe superioare şi dezvoltarea de capacităţi pentru educaţia permanentă [2]. Implicarea, seriozitatea şi buna pregătire psihopedagogică şi de specialitate a cadrelor didactice sunt factori esenţiali în determinarea reuşitei şcolare a elevilor. Între rolurile pe care le pot juca dascălii: profesor – resursă, tutore, consultant, profesor de sprijin, există o legătură determinată de nevoia unei intervenţii în clasă şi în afara acesteia pentru a sprijini rezolvarea problemelor elevilor. Complexitatea finalităţilor educaţionale presupune îmbinarea orelor de dirigenţie cu activităţile educative extracurriculare şi extraşcolare depăşind cadrul limitat al unei ore pe săptămână. Strategiile de realizare a acestor activităţi, diferite de cele ale activităţii de predare-învăţare, ţin de tematica propusă şi de obiectivele cărora li se subordonează, fiind totodată expresia personalităţii şi a creativităţii fiecărui profesor [1]. Aceste incursiuni cu caracter teoretico-descriptiv ne-au permis dezvoltarea unei abordări proprii a elementelor constitutive care contribuie la conturarea atributului de profesionalism al cadrelor didactice. De asemenea, am înaintat premisa conform căreia succesul procesului de convergenţă europeană nu este posibil fără aderarea la un profil profesional care să îi permită profesorului să răspundă, în mod adecvat, noilor provocări şi cerinţe formulate de societatea contemporană.  Acest profil profesional reprezintă cadrul de referinţă pentru completarea profilului de competenţe al cadrului didactic cu o nouă competenţă – competenţa de consiliere psihopedagogică. Ea conferă o mare flexibilitate comportamentului didactic, favorizând o adaptare rapidă şi uşoară la cerinţele unei situaţii educative. Activitatea cadrelor didactice în acest domeniu de competenţă, ar trebui susţinută printr-un continuum profesional al învăţării de-a lungul întregii vieţi care include: formarea iniţială, integrarea în profesie şi formarea continuă.  Analizând funcţiile şi sarcinile cerute unui profesor cu competenţă de consiliere psihopedagogică, putem constata că acesta va trebui în final să devină, după caz (simultan sau succesiv): educator, confident, bun ascultător, facilitator, mediator, formator, manager, negociator, mentor etc. Învăţarea modului de a-şi modifica cogniţiile şi comportamentul în funcţie de context sau situaţie pentru a se adapta şi încadra mai eficient în societate, de a stabili relaţii cu ceilalţi, de a dobândi şi opera cu tehnici de soluţionare a conflictelor inter- şi intrapersonale, se realizează prin aportul nemijlocit al profesorilor şi educatorilor. Ele se dezvoltă pe parcursul şcolarităţii prin activităţile de instruire-educare şi activităţile de consiliere psihopedagogică. Aceste două activităţi au scopuri comune: acordarea de sprijin şi ajutor celor aflaţi în procesul de instruire-învăţare [3]. Apare întrebarea, nu ar fi oare mai eficientă munca profesorului dacă acesta ar avea competenţele de consiliere psihopedagogică? În lipsa acestora, activitatea sa în clasa de elevi poate deveni nu doar ineficientă, inutilă, dar şi dăunătoare în cazul când alegerea metodelor şi tehnicilor de lucru nu este în conformitate cu disponibilităţile elevilor.  Profesorul modern nu mai este cel ce propune elevilor un anumit mod de înţelegere a ştiinţei, nu este cel care indică ce e mai bine şi mai eficient din punctul său de vedere, ci este persoana care propune metode şi tehnici prin care elevul, în dependenţă de necesităţile sale şi de personalitatea sa, le va asimila, în manieră proprie. Este foarte important ca profesorul să fie preocupat de traseul individual al fiecărui elev, ajutându-l să-şi dezvolte personalitatea prin valorificarea la maximum a potenţialului intelectual. Deci, în activitatea sa, el va porni de la premisa că fiecare elev are o serie de disponibilităţi ce trebuie actualizate, iar el, profesorul, este cel ce va ajuta elevul să-şi conştientizeze aceste disponibilităţi pe care le va valorifica în activitatea sa [1]. Unii ar putea să neglijeze rolul competenţei de consiliere psihopedagogică pentru profesori susţinând că există specialişti: psihopedagogi, psihologi, asistenţi sociali care îşi desfăşoară activitatea urmărind aceleaşi scopuri. Bineînţeles că este un adevăr pe care nu dorim să-l contestăm, dar pe cât de eficientă va fi activitatea câtorva psihopedagogi sau psihologi într-o şcoală în care învaţă, cel puţin, de 10 ori mai mulţi copii, care necesită grijă şi receptivitate atunci când au nevoie de susţinere? Iar realitatea este aceea că doar o mică parte dintre cei mai îndrăzneţi se adresează psihologului sau specialistului. De aceea accentul cade primordial pe activitatea pedagogului şi receptivitatea acestuia la nevoile elevilor săi care ar putea interveni pentru a preîntâmpina apariţia problemelor sau pentru a-i orienta spre specialistul necesar. Manifestându-şi cu precădere în mediul şcolar competenţa de consiliere psihopedagogică, profesorul este implicat în activitate cu o echipă interdisciplinară: psihologul, reprezentanţii diferitelor instituţii, diriginţii, metodiştii etc.  Un alt aspect important al necesităţii dezvoltării competenţelor de consiliere psihopedagogică la profesori ar fi acela că un astfel de specialist va realiza activitatea în cadrul orelor la disciplină, va comunica cu elevii şi va contribui la autocunoaşterea şi valorificarea resurselor acestora astfel încât numărul elevilor anxioşi, cu nereuşită şcolară sau cu alte probleme de personalitate va scădea simţitor.  Unui profesor cu competenţă de consiliere psihopedasgogică îi pot fi atribuite o serie de însuşiri cum ar fi: curajul, prudenţa, tăria de caracter, luciditatea gândirii, robusteţea intelectuală, decizia de a acţiona [4]. Este foarte important ca el să stăpânească arta conversaţiei, ceea ce i-ar scoate în evidenţă nu doar nivelul de informare, inteligenţa, ci şi calităţile sale umane care-l vor face atractiv pentru persoanele cu care comunică. Arta conversaţiei presupune aptitudini specifice pe care profesorul cu competenţe de consiliere psihopedagogică şi le modelează pe măsură ce dobândeşte experienţă.  Pregătirea profesională a cadrelor didactice este un proces de instruire pe parcursul căruia candidaţii dobândesc cunoştinţe teoretice şi practice, necesare desfăşurării activităţii lor curente. Deoarece dezvoltarea competenței de consiliere psihopedagogică este un proces complex, el nu poate fi realizat intuitiv sau după simţul comun, încorporând cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile ce pot fi formate pe parcursul anilor de studii la universitate, prin intermediul cursurilor din domeniul psihopedagogic care se predau la toate facultăţile şi prin disciplina consiliere psihopedagogică. Problema dezvoltării acestei competenţe este prioritară, deoarece un profesor cu competenţă de consiliere psihopedagogicăpe lângă faptul că devine mai eficient în activitatea sa didactică, poate să realizeze cu succes şi alte aspecte importante, cum ar fi: autocunoaşterea, echilibrarea raportul dintre aspiraţii, capacităţi, posibilităţi ale elevilor; prevenţia inadaptării şcolare; reducerea problemelor emoţionale; colaborarea cu specialistul psihopedagog.