Potrivit art. 40/1 CP al RM, nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită de o persoană în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sunt obligatorii pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sunt vădit ilegale şi dacă persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia sunt ilegale. Această cauză, care exclude caracterul penal al faptei, este cea mai recent introdusă în legislaţia penală naţională. Instituţia îşi are originea în reglementările internaţional-penale în legătură cu instituirea după cel de-al Doilea război mondial a Tribunalului din Nürnberg. Principiile elaborate pentru activitatea acestui tribunal erau aplicabile criminalilor de război [1, p.500]. La sf. sec. XX executarea ordinului sau a dispoziţiei superiorului a apărut drept o cauză care exclude caracterul penal al faptei în mai multe ţări europene şi în unele ţări ex. republici sovietice. Această instituţie trece din sfera militară, inlcusiv în sfera publică şi se referă nu doar la ordinele şi dispoziţiile unui superior militar, dar şi a unui superior civil. După natura sa, executarea unui ordin sau a dispoziţiei este considerată o faptă nonpenală, pentru că lipseşte vinovăţia celui ce execută ordinul. Deşi constituie o faptă cauzatoare de prejudiciii, ea nu atrage după sine răspunderea penală a făptuitorului nemijlocit, pentru că acesta nu conştientizează caracterul ilegal al ordinului, ci, din contra, consideră că execută o faptă legală şi necesară în circumstanţele concrete ale cauzei. Obligaţia executării ordinului sau a dispoziţiei rezultă nemijlocit din relaţiile de serviciu dintre un superior şi un subaltern, din cerinţele disciplinei care stă la baza funcţionării normale a organizaţiilor şi instituţiilor. Includerea acestei cauze în lista celor care exclud caracterul penal al faptei, pe de o parte, ridică autoritatea superiorilor, iar pe de altă parte, garantează securitatea subalternilor [2,p.334]. Drept temei pentru comiterea faptei prevăzute de legea penală îl constituie ordinul sau dispoziţia superiorului. În sens general, ordinul şi dispoziţia practic sunt sinonime. În doctrină prin ordin se subînţelege o dispoziţie a comandantului (şefului) adresată subordonaţilor care cere executarea unor acţiuni, respectarea unor reguli sau stabileşte o ordine sau o situaţie [3, p.37]. Ordinele şi dispoziţiile se emit de către militari, persoanele cu funcţii de răspundere sau de funcţionarii publici. Ele sunt obligatorii pentru subalterni dacă sunt în limitele competenţei persoanei care le-a emis. Caracterul legal şi obligatoriu al ordinului sau al dispoziţiei se prezumă. În sensul că subalternul nu poate pune la îndoială necesitatea executării acestora, dacă emană de la superiorul său, şi dacă nu este vădit ilegal.Neexecutarea unui ordin legal, poate atrage după sine răspunderea, inclusiv penală a subalternului. Pentru a nu executa ordinul sau dispoziţia superiorului, subalternul trebuie să fie sigur că acesta este unul ilegal. În teoria dreptului penal sunt evidenţiate mai multe condiţii de recunoaştere a executării ordinului sau a dispoziţiei drept circumstanţă care exclude caracterul penal al faptei, şi anume: ordinul trebuie să emane de la persoana împuternicită, adică de la superiorul executantului; să fie emis în limitele competenţei superiorului, în conformitate cu împuternicirile acestuia; să ia o formă anumită [4, p.53]. Condiţia de bază însă este ca ordinul sau dispoziţia să fie ilegale, adică să fie contrare prevederilor legii sau altor acte normative, regulamente şi să cauzeze prejudicii valorilor sociale protejate de lege., superiorul este şeful nemijlocit, şeful direct, sau un superior mai mare în grad decât cel căruia îi este adresat ordinul sau dispoziţia. În sfera de serviciu, superiorul se consideră cel care nemijlocit poate da ordine sau indicaţiile subalternilor săi conform fişei de post sau subordonării de serviciu. Şeful unei instituţii în toate cazurile este superiorul oricărui colaborator al instituţiei. Executantul ordinului poate fi doar persoana care se află în subordinea superiorului. Astfel, executantul nu va fi justificat să execute ordinul unei persoane superioare în funcţie, dacă acesta nu este şeful direct şi nu-l are în subordine. De regulă, executantul cunoaşte şefii săi direcţi care pot da ordine sau dispoziţii. Executantul trebuie să execute doar ordinul sau dispoziţia emisă în forma corespunzătoare şi de persoana respectivă. Ordinul şi dispoziţia pot fi atât verbale, cât şi scrise. În unele cazuri, ordinul sau dispoziţia după formă poate să conţină două semnături (ex. directorul şi contabilul-şef). Fapta comisă în vederea executării ordinului poate avea forma acţiunii sau a inacţiunii, dar în toate cazurile să fie prevăzută de legea penală, adică să atenteze la valorile sociale protejate de lege. Ordinul sau dispoziţia trebuie să fie obligatorii pentru subaltern, adică să intre în obligaţiile funcţionale ale acestuia. Ca rezultat al executării ordinului poate fi cauzat prejudiciu diferitelor valori sociale: naturii, proprietăţii, protecţiei muncii, securităţii circulaţiei etc. În pofida faptului că executarea ordinului atentează la valorile sociale, peroana care îl execută nu este atrasă la răspunderea penală. Potrivit Codului penal, răspunderii penale pentru fapta săvârşită este supusă persoana care a emis ordinul sau dispoziţia. În aşa mod executantul nemijlocit – subalternul, apare ca un mijloc de comitere a infracţiunii. Persoana care execută ordinul nu trebuie să conştientizeze caracterul ilegal al acestuia şi caracterul ilegal al faptei sale. Sub aspect al laturii subiective, forma de vinovăţie cu care acţionează executantul este imprudenţa sau fapta este comisă fără vinovăţie.Potrivit alin.2, art. 40/1 CP al RM, persoana care a comis intenţionat o infracţiune în vederea executării ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale. Ordinul care este vădit ilegal nu urmează a fi executat. Se consideră vădit ilegale ordinele sau dispoziţiile contrare ordinii publice, care încalcă vădit şi nejustificat drepturile şi interesele protejate de lege. Legea specifică că vădit ilegale sunt ordinele sau dispoziţiile de a comite un genocid sau infracţiuni contra umanităţii. Persoana care execută un ordin vădit ilegal va fi trasă la răspunderea penală în calitate de autor al infracţiunii, iar cel care l-a emis – în calitate de organizator. Pentru a fi tras la răspundere penală, inferiorul trebuie să cunoască caracterul ilegal al ordinului. Caracterul ilegal poate fi dedus din incompetenţa persoanei care a emis ordinul, din nerespectarea formei acestuia, din dispunerea cauzării anumitor prejudicii care sunt inadmisibile (de exemlu, de a comite un omor, sau de a sustrage bunurile unei persoane etc.). Concomitent, subalternul cunoaşte nu doar caracterul ilegal al ordinului, dar conştientizează c ă comite o infracţiune şi doreşte sau admite survenirea consecinţelor, fiind ghidat de dorinţa de a executa ordinul. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.