Percepută ca un domeniu de cercetare distinct, preistoria generală uzează de rezultatele şi progresele obţinute în diverse ştiinţe. Complexitatea abordărilor din ultimele decenii, în spiritul inovării, reclamă tot mai mult apelul la erudiţie, iar actualizarea rezultatelor ştiinţifice devine o obligaţie primordială pentru toţi cei care optează pentru reluarea investigaţiilor ştiinţifice într-un domeniu particular al preistoriei. În acest sens, au fost privite realităţile ştiinţifice, atunci când a fost propusă spre abordare o tematică ce se referă la imaterialitatea culturilor preistorice.  Recunoscută ca o „formă a conştiinţei sociale”, arta preistorică a fost abordată sub diferite aspecte, însă problema semnificaţiei sale ca formă de cunoaştere nu a fost suficient tratată. Perspectiva gnoseologică a abordării artei preistorice, cu specificitatea şi domeniul său de aplicare, a fost mult timp aproape de neconceput [1, p. 16; 9, p. 157]. Mai mult, activităţile din sfera artistică specifice Paleoliticului superior constituie un fenomen cultural complex al dezvoltării spirituale a omenirii, greu de surprins doar în cadrul unor lucrări de specialitate prin utilizarea, de cele mai multe ori, a unui ,,instrumentar” inadecvat scopului propus. Investigarea spiritualităţii preistorice impune cercetătorilor adoptarea unor metodologii tot mai perfecţionate şi armonizate, în conformitate cu exigenţele domeniilor ştiinţifice conexe de cercetare în vederea identificării şi argumentării acelor semnificaţii primordiale care ,,scapă interpretărilor noastre”. Din perspectiva istoriei şi teoriilor umaniste ale culturii, faptele şi datele referitoare la tehnici şi instituţii sociale, morală şi religie, artă şi gândire sunt privite, selectate şi interpretate prin prisma semnificaţiei lor antropologice. Aceasta presupune, în primul rând, identificarea modului în care instituţia socială, creaţia tehnică şi reprezentările artistice relevă omul şi atitudinile  lui în faţa problemelor vitale. Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor sunt în dificultatea de a reconstitui o panoramă a întregii ,,producţii ideatice”, pierzându-se în domenii distincte de cercetare, familiare lor, deformând şi vehiculând o imagine falsă a realităţilor preistorice. Astfel, se constată că, în funcţie de perioadă, reprezentările vizuale paleolitice au fost grupate sub sintagma artă paleolitică şi interpretate din perspectivă estetică, religioasă sau socială. Este utilă, în această situaţie, o primă trecere în revistă a contribuţiilor aduse de cercetarea multidisciplinară şi o structurare a planului care trebuie să vizeze două mari categorii de rezultate: cele obiective – sursele arheologice, baza materială de la care se revendică majoritatea opiniilor cu privire la societatea preistorică şi cele subiective – contribuţiile cu caracter teoretic, fundamentate pe argumente logice, în încercarea  de a elucida aspectele vieţii spirituale din preistorie. Explicarea aspectelor cercetate, proces de cunoaştere ştiinţifică cu grad ridicat de generalizare, vizează esenţialul în formele lui de manifestare, de distanţare de aspectele zonale sau individuale şi de accedere la interpretări cu valoare universală. Acest model de cunoaştere propus, care implică şi un anumit grad de abstractizare, se diferenţiază de paradigmele care au propus până acum o ,,cunoaştere spontană” a realităţilor spirituale preistorice, limitate doar la aparenţe, la formele de manifestare a fenomenelor. Pornind de la aceste ultime aspecte, legate de delimitarea câmpului de investigaţii şi recunoaşterea principalelor surse documentare introduse în circuitul ştiinţific mondial, se impune a fi acceptată o nouă restricţie pentru evitarea complicaţiilor şi dificultăţilor inutile. Aceasta presupune a fi luate în considerare doar lucrările cercetătorilor care au făcut dovada unei viziuni proprii asupra faptelor preistorice analizate. În acest fel, pot fi îndepărtaţi factorii suplimentari ce ar interveni în diferenţierea atitudinii preistoricienilor şi ar influenţa analiza de specialitate, întrucât sunt cunoscute diversitatea patrimoniilor culturale, considerate naţionale, şi particularităţile şcolilor de gândire europene. Căutarea unor răspunsuri bazate pe principii coerente presupune, totodată, în mod imperativ, evaluarea bazei documentare şi interpretative înregistrate până la un moment dat. Deşi teoriile şi ipotezele sunt ,,valabile” la o reevaluare a rezultatelor cercetării, vechile paradigme interpretative oferind un punct de vedere unilateral, ignorând sau minimalizând complexitatea interpretării dialectice care s-ar putea crea între lucrarea teoretică şi opera artistică. Ideală ar fi o încercare de detaşare faţă de aceste premise, o perspectivă istoriografică neutră, echidistantă faţă de multitudinea contribuţiilor aduse domeniului interpretativ. În intenţia de a integra factorul subiectiv în procesul cunoaşterii obiective, prezentarea procesului de cunoaştere istorică implică două idei principale care se evidenţiază în conţinutul lucrării. În ceea ce priveşte prima idee, cercetarea istorică, exercitată după exigenţele disciplinelor ştiinţifice, trebuie să identifice şi să comunice adevărul obiectiv cu privire la procesul de cunoaştere istoric. Din acest motiv, ea nu trebuie să fie subordonată intereselor doctrinare de astăzi, proiectate în trecut, sau anumitor concepţii care caută corespondenţe în preistorie pentru realităţile contemporane. De aici rezultă conţinutul celei de-a doua idei referitoare la înţelegerea caracterului dual al procesului de cunoaştere, obiectiv şi subiectiv, întrucât el comportă întotdeauna un factor de subiectivitate. Fără a pretinde noutatea şi proprietatea acestui adevăr, trebuie recunoscută imposibilitatea înţelegerii şi explicării faptului că trăind în aceeaşi epocă, dar în medii ştiinţifice distincte, preistoricienii scriu în moduri diferite şi emit judecăţi divergente asupra aceleiaşi baze documentare. Acest considerent motivează actualul demers, conştientizând că numai cunoaşterea principalelor idei ce aparţin diferitelor şcoli de gândire va permite o tot mai corectă armonizare şi asociere într-o manieră constructivă a rezultatelor cercetărilor efectuate şi, implicit, a cunoaşterii adevărului istoric.