După numeroase demersuri hermeneutice, opera eminesciană domină cultura română de mai bine de un secol, deoarece Eminescu a reuşit să fie, cum a formulat Nicolae Manolescu – „emblematic pentru toate curentele de gândire din secolul nostru”.  Astăzi, când este editată opera eminesciană, ne punem întrebarea dacă critica literară ne-a dat sau încă nu un Eminescu al timpului nostru. Cert este că, receptarea critică a lui Eminescu şi a operei poetice evocă două mari momente importante. Primul moment constituie articolul lui T.Maiorescu din 1898, ce urmează primei ediţii de poezii, în care criticul impune imaginea unui spirit shopenhauerian, a geniului pur abstra cotidianului. Al doilea moment corespunde publicării poeziilor postume în ediţia D.Perspessicius, studiilor lui G.Călinescu şi T.Vianu din anii 1930, urmate de interpretarea lui Ion Negoiţescu, tipărită în 1968, prin care se stabilesc valoarea postumelor şi imaginea poetului nepereche.  Am putea menţiona şi un al treilea moment important al receptării operei lui Eminescu, şi anume revitalizarea spiritului critic prin metode şi procedee moderne, precum şi o invitaţie la relectură, o lectură liberă, gânditoare, profundă, remarcată în studiile cercetătorilor: Edgar Papu, Mihai Cimpoi, Ioana Em. Petrescu ş.a.Criticul M. Cimpoi i-a consacrat poetului numeroase eseuri, texte care dovedesc o profundă cunoaştere a operei emineciene, exegezele devenind o constantă în activitatea lui Mihai Cimpoi: Narcis şi Hyperion (1979, altă ediţie – 1985, Chişinău); Căderea în sus a Luceafărului (eseuri, 1993, Galaţi, Porto-Franco); Spre un nou Eminescu (dialoguri cu eminescologi şi traducători ai operei lui Eminescu”, Chişinău, 1993 (ed. a II-a, Bucureşti, 1995); Narcis şi Hyperion: Eminescu – Poet al fiinţei (Poem critic) (Iaşi: Junimea); Eminescu – poet al fiinţei (referat pentru obţinerea titlului de doctor în filologie, 1998); Plânsul Demiurgului. Noi eseuri despre Eminescu  (Iaşi: Junimea, 1999); Eminescu mă topesc în flăcări: Dialoguri cu eminescologi în perspectiva mileniului III (Chişinău-Bucureşti: Litera-David, 2000). În 2001, este coordonator al editării la Chişinău a operei lui Mihai Eminescu în 8 volume, lucarea apărută recent Mihai Eminescu – Dicţionar enciclopedic (Chişinău: Gunivas, 2013) ş.a. Pornind de la premisa filosofului fiinţei C.Noica, şi anume de la cele două păcate ale noastre faţă de Eminescu: „Întâi nu-l cunoaştem încă în întregime, apoi nu-l facem cunoscut altora în întregime, aşa cum a fost” [4, 220], în volumul Spre un nou Eminescu... , Chişinău, 1993), exegetul M.Cimpoi îşi propune să contureze o imagine nouă a lui Eminescu, impusă atât din interiorul culturii româneşti, cât şi din afara ei, din „orizonturile de aşteptare” ale culturii. În căutarea noilor adevăruri ştiinţifice, exegetul utilizează metoda dialogului, a discuţiei, considerată eficientă în descoperirea unor adevăruri ştiinţifice, şi surprinde unele dimensiuni ale poetului şi ale omului eminescian, dialogând cu diferiţi specialişti în materie, atât din ţară, cât şi de peste hotare. Criticul, întrun mod heideggerian, conturează imaginea omului eminescian „care se impune pe sine în prim-plan în încercarea de a se ridica, hyperionic, deasupra lumii, şi îşi asumă calitatea de stăpân ce domină ridicarea deasupra” [1, p.338], aşa cum menţionează însuşi exegetul: „Am mers, deci, spre ceva din fiinţa eminesciană” [2, p.5].  Critic de formaţie filosofică, academicianul Mihai Cimpoi realizează dialoguri cu eminescologi importanţi din ţară şi de peste hotare, cu traducători ai operei eminesciene în diverse limbi, convorbiri pe care le-a adunat în trei volume: Spre un nou Eminescu (dialoguri cu eminescologi şi traducători ai operei lui Eminescu, Chişinău, 1993 (ed. a II-a, Bucureşti, 1995) şi două ediţii: Eminescu mă topesc în flăcări: Dialoguri cu eminescologi în perspectiva Mileniului III (Chişinău-Bucureşti: Litera-David, 1999, 2000). În ambele ţări româneşti, dar mai ales în Basarabia, cunoaşterea întregului Eminescu nu a fost cu putinţă, la început din cauza neînţelegerii, părtinirilor şi prejudecăţilor conjuncturale, apoi needitarea postumelor, ceea ce a făcut imposibilă identificarea Adevăratului Eminescu cu Întregul Eminescu. Imaginea unui „om complet” a fost prejuduciată şi de interpretările formaliste şi sociovulgare care au urmărit desprinderea unor faţete din întreg, ştirbind astfel imaginea organică a personalităţii sale. Perspectiva exegetică înoitoare asupra lui Eminescu „a venit adesea din afară”, susţine autorul, aducând în prefaţa studiului Spre un nou Eminescu... numele celor care au proiectat imaginea spirituală a poetului dincolo de hotarele ţării: francezul Alain Guillermou, italianca Rosa del Conte, românca Svetlana PaleologuMatta. Exegezele acestora, ca şi cele propuse de eminescologii români Constantin Noica, Edgar Papu, George Munteanu, Ioana Em. Petrescu, Theodor Codreanu, Eugen Todoran, Zoe Dumitrescu-Buşuleanga, Eugen Simion, Dan C. Mihăilescu, Constantin Ciopraga, Victor Crăciun, Alexandru Zub, Marin Mincu, Adrian Marino ş.a., impun cu toată evidenţa imaginea unui Mare Poet al Fiinţei. Această perspectivă nouă asupra lui Eminescu focalizează şi dialogurile care se preocupă de felul în care Eminescu este receptat în „orizontul de aşteptare” din ţările unde este tradus: francez, maghiar, anglo-saxon, turc, albanez, belgian, ucrainean, bulgar, rus, nipon, spaniol, slovac, punându-l pe poet „sub semnul confluenţei rodnice a gândirii europene cu mentalitatea orientală” [2, p. 6]. Pe de altă parte, criticul opinează că: „Un nou Eminescu este de neconceput fără desluşirea intimă a unui homo eminescianus complex, ros de contradicţii şi aporii, însetat de Absolut şi formele perfecte” [2, p.6], dar şi „ copleşit de devenire şi existenţa lucrurilor” [2, p.6].  Una din preocupările de bază ale criticului Mihai Cimpoi este cercetarea operei lui Eminescu, văzut „global” în adâncime, ca „Poet al fiinţei”. Astfel, cel mai bun omagiu pe care l-a putut aduce criticul poetului a fost să-i citească opera, care continuă şi astăzi, aşa cum menţionează însuşi criticul într-un interviu, să citească în orele matinale opera eminesciană. Exegetul ne propune o înţelegere şi o interpretare din interior a poetului, iar în urma dezvăluirii simbolurilor frecvente şi definitorii în operele lui – o evaluare din interior a poeziei şi prozei eminesciene. Astfel, eminescologul M. Cimpoi preferă prin detaşare, visare, narcisism să ne prezinte dintr-o perspectivă exegetică, modernă, opera poetică şi personalitatea lui Eminescu. Or, Mihai Cimpoi răspunde la una din cerinţele lui C. Noica, şi anume de a reface „întreaga experienţă a lui Eminescu, o experienţă care a fost deopotrivă una a cuvântului, din toate limbile mari, ca şi una a cuvântului din limba noastră; una a gândului din mai toate filozofiile; una a fanteziei din mai toate lumile...” [4, p.139]. Eminescu prin personalitatea şi opera sa poetică este văzut de criticul M. Cimpoi „global”, ca un „Poet al fiinţei”, un „homo eminescianus”. Exegetul îşi impune caracterul original de analiză prin însuşi unghiul nou al abordării: „Eminescu, poet rostitor (esenţial) de Fiinţă. El este conceput prin complexitatea personalităţii, nu prin una din dimensiunile reprezentative, prin unitatea integratoare, substanţială, holografică, nu prin părţi aparte” [3, 4]. În acest sens, Mihai Cimpoi nu particularizează ca fiind „Poet social”, „poet-al iubirii”, „poet pesimist”. Un semn distinctiv al modernităţii de analiză este identificat în intertextualitatea ce se nutreşte în inconştient, din nonintenţionalitate. În cercetările sale, criticul se bazează pe stadiul avansat, modern al eminescologiei şi pe utilizarea creatoare, în formule sintetice, a perspectivelor propuse de studiul sistemic, structural, semiotic, textualist şi deconstructivist. Remarcăm faptul că receptarea critică a poetului s-a împrospătat. Studiile „despre Eminescu” nu se limitează doar la operă, biografie, ci se referă la poetică, istoria literară, stilistică etc. Eugen Simion îndeamnă criticii literari, după ce recitesc poemele şi prozele lui Eminescu, să răspundă la întrebarea Ce ne place şi ce nu ne mai place, azi, din Eminescu, şi, mai ales, de ce?” [7, p.64], oferind noi sinteze, în funcţie de sensibilitatea estetică a timpului nostru.