Bogăţia spirituală a unui popor îşi are rădăcinile în creaţia populară orală, care vine din adâncuri, din nemărginirea neantului, din istoria milenară a neamului. Toate trăirile sufleteşti, de la profunzimea durută a lacrimii şi până la extazul strălucitor al bucuriei, omul simplu le exprima prin cântec, baladă, doină, strigături, joc, horă, colind etc. Schimbările suferite de popor pe parcursul evoluţiei sale le regăsim în creaţia orală. Ea se deosebeşte de la o epocă la alta, de la o zonă la alta, dar, oricum, cuprinde trăsături comune unei singuri naţiuni cu obârşie unică. Acest gen de creaţie, pe care mulţi cercetători îl numesc „literatură populară”, este, de fapt, creaţia care şi-a pierdut autorul, a devenit comună, anonimă, aparţinând tuturor, în general, şi fiecăruia, în particular. Marele Bogdan Petriceicu Hasdeu numea acest gen de creaţie „literatură poporană”, care, spunea el „...este opera unui întreg popor, sau chiar a unei ginţi întregi, a umanităţii. Acela care a compus prima oară o doină, doina nu este a lui, căci ea a zburat slobodă în aer, lipsită de vreun semn individual, şi din aer, nepironită prin nimic, a prins-o în zbor un altul, apoi un al doilea, un treilea şi aşa mai încolo, în aceeaşi ţară sau până la marginile pământului, fiecare adăugând sau suprimând câte ceva, fără a da seamă nimănui de ceea ce face, de vreun ce lucru nu este al nimănui...” [3, p.61]. Dezvoltarea şi răspândirea acestei „literaturi poporane” se datorează şi faptului că, relativ, până nu demult, e vorba de a doua jumătate a sec. al XIX-lea, majoritatea ţăranilor erau analfabeţi. Acest gen de creaţie, de rând cu predicile auzite la biserică, constituiau unica hrană spirituală a lor. Fiind transmise „din gură-n gură”, aceste creaţii păstrau intacte limba vorbită de poporul simplu într-o perioadă istorică concretă. Cu alte cuvinte, limbajul literaturii populare a conservat limba vie a neamului.  Prin sec. al XVIII-lea, în principatele româneşti devine popular un produs nou, venit din Occident – tutunul. Fumatul tutunului începe a fi un obicei prost nu doar al aristocraţiei noastre, dar, treptat, ajunge şi în rândul maselor; din saloanele boiereşti se răspândeşte în toate cârciumile ordinare. Acest fenomen social nu putea să nu fie oglindit şi în creaţia populară orală. În numeroase sate din Bucovina, Moldova, Muntenia întâlnim legende care încearcă să explice originea tutunului; în acelaşi timp, fiind şi istorii moralizatoare, care conţineau un vădit caracter publicistic contra fumatului. Savantul B.P. Hasdeu, menţionat mai sus, relatează că tatăl său, fiind în ospeţie la prietenul său basarabean, poetul Costache Stamate, a găsit în biblioteca acestuia câteva manuscrise, care conţineau Istoria tutunului (sau Istorii pentru tiutiun). B.P. Hasdeu susţine că limbajul lor era exact „cum se vorbeşte în Basarabia” [3, p.61]. Interesant este faptul că limba acestor manuscrise conţine un fenomen gramatical inedit – utilizarea frecventă a perfectului simplu. La prima vedere, n-ar fi nimic deosebit: în multe creaţii populare româneşti găsim verbe la perfectul simplu. Da, bineînţeles, însă nu şi în Basarabia! Perfectul simplu în regiunile Moldovei şi, mai ales, în Basarabia, a dispărut din limba vie a poporului cu câteva sute de ani în urmă! Chiar şi în „Letopiseţul Ţării Moldovei”, scris de Grigore Ureche, perfectul simplu este o raritate. Iată, însă, că la începutul sec. al XIX-lea, după spusele lui B.P. Hasdeu, în Basarabia găsim istorii moralizatoare, care circulă-n popor, cunoscute de către toţi, conţinând verbe la perfectul simplu. De cele mai dese ori, perfectul simplu în Istoria tutunului exprimă o naraţiune, o înşiruire de acţiuni, cum ar fi: „Închinându-să la sfântul mormânt al Domnului nostru Isus Hristos şi şăzând şi eu pe o piiatră  şi vorbind de ale noastre vorbe sufleteşti, o minune ca aceasta văzurăm şi auzirăm” [3, p.62].  „Iară el începu cu lacrămi a spune, zicând: – O minune ascultaţi, fraţilor...” [3, p.62]. Deseori întâlnim şi forme de perfect simplu vechi, arhaic, conservat în limba vie a vorbitorului simplu: „Am întâlnit un om nalt şi cu o falcă mare şi cu una mică şi cu nasul foarte mare, iară el trecu pe lângă mine şi tăcé; iară eu stătuiu şi găndiiu şi cunoscuiu că nu-i creştin pământean, ce  poate să fie un diavol; şi nu lăsaiu lucru slab, ce îndată mă luaiu după dânsul, şi fiind voia lui Dumnezău, îl găsaiu într-un munte înalt al Carmilului” [3, p.62]. În acest exemplu, verbul tăcé, cu toate că are forma de imperfect, este totuşi la perfectul simplu, alături de verbul trecu. Prezintă interes verbele stătuiu, găndîiu, cunoscuiu, lăsaiu, luaiu, găsăiu, care reprezintă o formă arhaică a evoluţiei perfectului simplu românesc, cu păstrarea vocalei „u” la sfârşitul cuvântului. În afară de aceasta, verbele la perfectul simplu creează în contextul respectiv imaginea unei succesiuni de evenimente consecutive, pe care o găsim şi în alte exemple, cum ar fi: „Atunci, zise Scaraoţchi, mai marele dracilor:  –  Staţi, că eu am mai mult folos din el, decât din noi. – Şi după ce rosti cuvintele acestea, ieşi din iad şi se porni spre dracul cel mort, unde află o mulţime de tutun crescut din trupul lui” [3, p.65]. Atestăm în Istoria tutunului şi un alt fenomen lingvistic caracteristic limbii române vechi, şi anume utilizarea numărului plural pentru singular.  De exemplu: „Adică, undi veniră un stareţ bătrăn şi să închină sfăntului mormânt şi apoi să întoarseră cătră noi făcând închinăciune; noi am zis: Dumnezău să te ierte, părinte!” [3, p.62]. Observăm că verbele veniră şi să întoarseră sunt utilizate cu forma de plural pentru singular, alături de verbul să închină la singular, ceea ce înseamnă că istorioara aceasta a conservat mostre de limbă română, aflată într-o perioadă de tranziţie de la o epocă veche la una mai nouă, când numerele singular şi plural erau folosite în mod aleatoriu.  Cert este faptul că legendele tutunului, culese în Bucovina şi în nordul Basarabiei, pe care le găsim în lucrarea Cuvente den bătrăni de B.P.Hasdeu, au conservat nu numai mentalitatea ţăranului român, inventivitatea şi imaginaţia bogată a lui, ci şi mostre de limbă română, aflată în proces de schimbare, de la o treaptă a evoluţiei la alta. Anume acest fapt ne determină să revenim la literatura populară română din ce în ce mai des, pentru a descoperi aici noi fenomene lingvistice, care ne deschid şi alte orizonturi.