Clasificarea din punct de vedere semantic a verbelor şi identificarea grupurilor lexico-semantice a acestora constituie un obiect de cercetare care îi preocupă pe lingvişti în ultimul timp. Mulţi lingvişti s-au ocupat de studierea verbelor şi au propus clasificări ale acestora, de unde rezultă şi varietatea de interpretări. Cercetătorul L. Vasiliev susţine că nu există o clasificare unică a unităţilor lexicale şi că nici nu poate exista, deoarece orice clasificare este determinată de anumite principii şi aspecte, care depind de scopul cercetării [6, p.39]. Există câteva principii de clasificare a unităţilor lexicale verbale: denotativ, paradigmatic şi sintagmatic. După părerea aceluiaşi cercetător, principiul denotativ este considerat tradiţional, deoarece se bazează pe dezmembrarea firească a acţiunilor exprimate de verbe şi reflectate în structura limbii. Principiul paradigmatic constă în identificarea similitudinilor şi deosebirilor în sensurile cuvintelor. Principiul semantic se bazează pe cantitatea şi calitatea conţinutului semantic al valenţelor verbului [6, p.40].Cercetătoarea E. Paduceva, referindu-se la clasificarea semantică a verbelor din limba rusă, consideră că aceasta trebuie realizată prin identificarea anumitor clase tematice. Clasa tematică concentrează cuvinte care au un comportament semantic comun, care ocupă locul principal în structura lor semantică [4, p.42]. În esenţă, clasa tematică este un analog formal al câmpului semantic [4, p.43]. Gruparea verbelor în categorii semantice se face în dependenţă de mai mulţi factori, cum ar fi „tipul obiectului caracterizat prin acţiune, tipul obiectului supus acţiunii, rezultatul obţinut de pe urma acţiunii, cadrul de manifestare a acţiunii, relaţiile dintre participanţi la acţiune, inclusiv a vorbitorului etc.” [2, p.72]. Analizând verbele din această perspectivă, A.Dîrul identifică 12 categorii semantice ale acestora, menţionând că, în dependenţă de criteriul ales, clasificările semantice ale verbelor diferă de la un autor la altul [2, p.73].  Verbele de comportament au fost studiate din punct de vedere paradigmatic, sintagmatic; literatura de specialitate se referă la aspectele funcţional, antropocentric, lingvistic şi cultural al acestor unităţi lexicale verbale. În lingvistica românească, verbele de comportament au fost studiate foarte puţin, spre deosebire de alte limbi, unde grupul acestor verbe s-a bucurat de mai multă atenţie (amintim aici lucrările lingviştilor L. Vasiliev, E. Paduceva, O. Jdanova, O. Isacenco, L. Grişaeva etc.) Totuşi, aceste lucrări nu au elucidat toate aspectele şi caracteristicile VC, componenţa grupului lexical-semantic al verbelor de comportament nefiind stabilită cu precizie. Pentru a realiza acest lucru corect, este necesară definirea conceptului de „comportament”. Astfel, comportamentul, din punct de vedere ştiinţific, este privit ca un sistem, ansamblu al manifestărilor obiective sau reacţiilor, realizate de om, prin care se exteriorizează viaţa lui psihică. Comportamentul este înţeles ca modalitate de a acţiona şi de a reacţiona în anumite împrejurări şi situaţii, care permite realizarea unei viziuni complete despre individ şi despre modul lui de viaţă. Comportamentul oamenilor este, în primul rând, unul social, alături de şi împreună cu ceilalţi. De aceea, el trebuie să se încadreze în anumite limite, pentru a nu provoca rău semenilor. Astfel, în mod logic se evidenţiază „fondul, cadrul comun” al comportamentului, care include prezenţa subiectului, care reacţionează şi se manifestă în conformitate cu organizarea sa interioară, prezenţa obiectului, asupra căruia este îndreptată purtarea subiectului, prezenţa unui anume program al conduitei şi a mecanismelor de apreciere a acesteia.  Luăm ca bază ideea că purtarea umană este o acţiune sau un ansamblu de acţiuni şi reacţii. Respectiv, verbele de comportament sunt reprezentanţii de bază ai categoriei „comportament uman”, ele indică modul sau maniera de fi, de a se purta a subiectului. Literatura de specialitate le plasează fie în categoria verbelor modului de existenţă, ele indicând starea în care se află subiectul, fie în categoria celor de acţiune. Aplicând teoria câmpurilor semantice, observăm că verbele din fiecare clasă pot fi grupate în jurul unui sau a câtorva verbe prototip. Reprezentantul de bază al acestui grup verbal este lexemul „a se purta”, „a se comporta”, care constituie nucleul grupului dat, în jurul căruia se unesc un şir întreg de alte lexeme verbale. Acestea au, în definiţia lor, componenta semantică „a se purta într-un anume fel”.  Cercetătoarea A.I. Neciaeva a clasificat verbele de comportament în subgrupuri, cu menţionarea nuanţelor semantice suplimentare corespunzătoare fiecărui grup. Au rezultat opt grupuri: 1) comportament verbal, 2) comportament social, 3) mod de comportament, care încalcă standardele etice, 4) purtare, care are scopul de a influenţa o altă persoană, 5) purtare, având ca scop obţinerea de beneficii prin înşelăciune de o altă persoană, 6) purtare, având manifestarea exterioară cu scop de a impresiona, 7) verbe fără evaluare/notă negativă, 8) verbe care caracterizează comportamentul în general (nediferențiate). Cercetătoarea Iu. Spiridonova identifică şase subgrupuri de verbe care formează grupul lexico-semantic al verbelor de comportament. Primul subgrup conţine verbe de comportament propriu-zise (a se purta, a se comporta, a se manifesta, a reacţiona etc.), unde semul „a se purta” este definitoriu, de bază. Din al doilea subgrup fac parte verbele care realizează semul „a se preface” (a se afecta, a simula, a imita). Al treilea subgrup conţine verbe cu semul „a se purta într-un anume fel”, care, spre deosebire de verbele de comportament propriu-zise, au incorporate în sensul lor modul de realizare a acţiunii (a (se) dărui, a poza, a chefui, a condescinde, a se conforma, a se supune etc). Verbele cu semul „a se purta într-un anume fel faţă de alţi oameni” constituie subgrupul patru (a discrimina, a maltrata, a patrona, a privilegia etc.) din al cincile fac parte verbele cu sensul de „a demonstra prin comportament că…” (a arăta, a demonstra, a etala, a boci, a expune etc.), iar din al şaselea – cele care indică un comportament prefăcut, cu scopul de a obţine ceva de la o altă persoană (a se preface, a fi făţarnic, a flecări, a (se) ascunde, a disimula, a păcăli, a escroca etc.). Cercetătoarea N.Butmalai include verbele de comportament în grupul lexico-semantic al verbelor de stare şi identifică 4 microsubgrupuri ale acestora (verbe ce indică un anumit fel de purtare, verbe ce exprimă comportamentul verbal, verbe ce exprimă maniera comportamentală şi verbe ce indică modul comportării) [1, p.67] cu trăsăturile semantice: „a avea un anumit fel de purtare (afectată, nefirească, înfumurată, iresponsabilă, voluntară, imorală, necinstită, ostentativă, atrăgătoare, pentru a obţine bunăvoinţa cuiva, a crea o impresie proastă/bună, a atrage atenţia cuiva, a atrage foloase)” [1, p.34]. Analiza paradigmatică a verbelor de comportament permite includerea în acest subgrup şi a verbelor care denumesc diferite profesiuni, ocupaţii, funcţii: a argăţi, a cărăuşi, a (se) călugări, a burlăci, a poştări, a tâlhări etc.