Convenția ONU pentru drepturile copiilor din 20 noiembrie 1989 reflectă, pe lângă drepturile fundamentale ale copilului, și una din instituțiile de bază în drept – răspunderea juridică. Astfel, pct. 2 art. 3 al Convenției stipulează că statele părţi se obligă să asigure copilului protecţia şi îngrijirea necesară în vederea asigurării bunăstării sale, ţinând seama de drepturile şi obligaţiile părinţilor săi, ale reprezentanţilor săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost încredinţat în mod legal, şi în acest scop vor, lua toate măsurile legislative şi administrative corespunzătoare, iar art. 5 al Convenției consacră ideea precum că Statele părţi vor respecta responsabilităţile, drepturile şi îndatoririle ce le revin părinţilor naturali ai copilului sau, după caz şi conform tradiţiei locale, membrilor familiei lărgite sau comunităţii, tutorilor sau altor persoane care au, prin lege, copii în îngrijire, de a asigura, de o manieră corespunzătoare capacităţile în continuă dezvoltare ale copilului, îndrumarea şi orientarea necesare în exercitarea de către copil a drepturilor recunoscute în prezenta Convenţie. Convenția indică expres în art. 27 că părinţilor şi oricărei alte persoane care au în grijă un copil le revine, în primul rând, responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor şi a mijloacelor lor financiare, condiţiile de viaţă necesare în vederea dezvoltării copilului, iar statele părţi vor adopta măsurile corespunzătoare, ţinând seama de condiţiile naţionale şi în limita mijloacelor lor, pentru a ajuta părinţii şi alte persoane care au în grijă un copil să valorifice acest drept şi vor oferi, în caz de nevoie, asistenţă materială şi programe de sprijin destinate, în principal, satisfacerii nevoilor de hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă. În acest mod, se conturează subiecții principali pe umerii cărora revine responsabilitatea de a proteja copilul – statul și părinții, ceea ce semnifică că Convenția pentru drepturile copilului recunoaște răspunderea juridică de drept public – adică a statului și de drept privat – adică răspunderea părinților și a altor persoane cărora li s-a încredințat educația copilului.  Amintim că doctrina definește răspunderea juridică ca fiind instituția ce cuprinde ansamblul normelor juridice vizează raporturi ce se nasc în sfera activității desfășurate de autoritățile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor acelor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării și promovării ordinii juridice și binelui public [1]. Totodată, în dreptul familiei, răspunderea juridică poate lua forma răspunderii administrative, civile sau penale [2]. Convenția pentru drepturile copilului numește expres doar noțiunea de „răspundere financiară”, stipulând în art. 27 pct. 4 că „statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru recuperarea pensiei alimentare pentru copil de la părinţii săi sau de la alte persoane care răspund din punct de vedere financiar pentru acesta, atât pe teritoriul statului parte, cât şi în străinătate. Astfel, în situaţia în care persoana care răspunde din punct de vedere financiar pentru copil nu locuieşte în statul în care locuieşte copilul, statele părţi vor încuraja aderarea la acorduri internaţionale sau încheierea de asemenea acorduri, precum şi adoptarea oricăror alte înţelegeri corespunzătoare”. Altfel spus, în Convenție este accentuată răspunderea părinților pentru întreținerea copilului, categorie de răspundere care survine cel mai des în practică și care este reflectată în art. 74 al Codului familiei al RM care dictează că părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă care necesită sprijin material, îndatorire care poate atrage după sine și răspunderea civilă, materializată în penalități pentru întârzierea executării obligației de întreținere (în baza art.106 al Codului familiei al RM) sau în repararea prejudiciului material și moral [3] (în baza art. 11 Cod civil al RM). Astfel, răspunderea financiară la care face referire Convenția este de fapt răspunderea materială și civilă ce survine în cazul nerespectării prevederilor Convenției.  Deși Convenția nu indică expres alte categorii de răspundere juridică, din prevederile actului internațional rezultă că Convenția pentru drepturile copilului recunoaște și celelalte forme de răspundere în dreptul familiei. Astfel, Convenția consfințește drepturile copilului la identitate și naționalitate, la educație, la joacă și timp liber, dreptul de a-și cunoaște părinții și a locui împreună cu aceștia, încălcarea cărora duce în legislația națională la survenirea răspunderii contravenționale, fiind definite în Codul contravențional al RM asemenea acțiuni prejudiciabile ca neîndeplinirea obligațiilor de întreținere și educație a copilului, împiedicarea dreptului de a comunica cu copilul și de a-l educa, necomunicarea despre existența unui pericol pentru viața și sănătatea copilului, discriminarea în domeniul învățământului, încălcarea regulilor înfierii și instituirii tutelei (curatelei) asupra copiilor rămași fără îngrijire părintească etc. Convenția pentru drepturile copilului, de asemenea, face referire și la răspunderea penală, menționând în art.19 că statele părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanţilor legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredinţat și aceste măsuri de protecţie vor cuprinde, după caz, proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului şi celor cărora le-a fost încredinţat, precum şi pentru instituirea altor forme de prevenire şi pentru identificarea, denunţarea, acţionarea în instanţă, anchetarea, tratarea şi urmărirea cazurilor de rele tratamente aplicate copilului, descrise mai sus, şi, dacă este necesar, a procedurilor de implicare judiciară. Această prevedere a Convenției se regăsește în capitolul VII al Codului penal al RM, care incriminează asemenea fapte penale ca incestul, divulgarea secretului adopției, abuzul părinților și a altor persoane la adopția copiilor, traficul de copii, pornografia infantilă etc.  În acest mod, deși Convenția pentru drepturile copiilor nu enumeră expres și exhaustiv care sunt categoriile de răspundere juridică pentru încălcarea prevederilor acesteia, se ajunge la concluzia că actul internațional care consfințește drepturile fundamentale ale copilului impune statelor-părți luarea tuturor măsurilor legislative, administrative, sociale şi educative corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanţilor legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredinţat, iar măsurile de protecție vor cuprinde, după caz, proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului şi celor cărora lea fost încredinţat, precum şi pentru instituirea altor forme de prevenire şi pentru identificarea, denunţarea, acţionarea în instanţă, anchetarea, tratarea şi urmărirea cazurilor de rele tratamente aplicate copilului şi, dacă este necesar, a procedurilor de implicare judiciară, ceea ce semnifică că Convenția admite survenirea răspunderii administrative, civile, penale atât timp cât acestea sunt bine-venite în vederea realizării interesului superior al copilului.