Proprietatea comună pe cote-părți forțată și perpetuă reprezintă o formă a proprietății comune pe cote-părți, care din motive de nereglementare adecvată, aplicare necorespunzătoare a normelor existente, produce variate probleme practice, în special, în determinarea corectă a obiectului acestei forme a coproprietății. Actualitatea temei investigate subzistă din evoluția rapidă a domeniului construcțiilor de locuințe și atribuirea acestora categoriei de condominium. De asemenea, dreptul de proprietate, indiferent de forma acestuia, reprezintă un drept primordial, iar deținerea acestuia provoacă, de cele mai multe ori, obligații, alte drepturi accesorii sau litigii din cele mai costisitoare. Pentru determinarea obiectului dreptului de proprietate comună pe cotepărți forțată și perpetuă, trebuie să specificăm principalele trăsături caracteristice acestuia. Astfel, din prevederile legale [1] și definițiile doctrinare [2, p.349], specificăm caracterul accesoriu, caracterul indivizibil și cel forțat. Accesorialitatea derivă din natura juridică a bunurilor ce constituie părțile comune ale unui spațiu și acestea din urmă au soarta bunului principal, fapt desprins din prevederile alin.(3), art. 292 Cod civil. Indivizibilitatea apare ca o consecință a prezenței dreptului exclusiv asupra bunului deținut, împreună cu dreptul de proprietate comună pe cote-părți. Caracterul forțat survine din însăși destinația bunului, de a fi folosit în comun, independent de voința coproprietarului. Astfel, în cadrul dreptului de proprietate comună pe cote-părți, suntem în prezența a două drepturi distincte: un drept de proprietate exclusivă asupra locuinței (apartament sau o construcție cu altă destinație) și un drept de proprietate comună pe cote-părți asupra părților din clădire de folosință comună. Principalul aspect constă în legătura indisolubilă între aceste două drepturi, existența unuia fără celălalt ar fi imposibilă. În fine, obiect al coproprietății forțate, pornind de la prevederile legale, reprezintă bunul principal, care este o clădire cu destinație de locuință sau altă destinație, și bunul accesoriu, care constă din părțile comune ale unei clădiri sau mai multe. Sintagma ,,spații cu altă destinație decât cea de locuință” este utilizată în reglementările legale, însă practica ne demonstrează aplicabilitatea acestora doar asupra spațiilor cu titlu de locuință.  Pentru că bunul ce constituie părțile comune să fie obiect al coproprietății forțate, acesta trebuie: – să fie utilizat în corespundere cu spațiile destinate folosinței comune; – bunul să fie folosit de către toți coproprietarii în comun; – bunul să fie accesoriu în raport cu bunul principal. Din cadrul art. 355 Cod civil, putem doar determina obiectul general al coproprietății forțate, însă din prevederile art. 5 al Legii condominiului în fondul locativ [3], putem desprinde că acesta poate fi: terenul pe care este construit blocul (blocurile), zidurile, acoperişul, terasele, coşurile de fum, casele scărilor, holurile, subsolurile, pivniţele şi etajele tehnice, tubulaturile de gunoi, ascensoarele, utilajul şi sistemele inginereşti din interiorul sau exteriorul locuinţelor (încăperilor), care deservesc mai multe locuinţe (încăperi), terenurile aferente în hotarele stabilite cu elemente de înverzire; alte obiecte destinate deservirii proprietăţii imobiliare a condominiului.  Observăm că legea nu limitează doar la prevederile enunțate, dar oferă o interpretare largă, lăsând părțile sau instanța să determine și alte bunuri care pot constitui obiectul coproprietății forțate. Astfel, conform opiniilor doctrinare [4, p.186], ,,se află în coproprietate forțată orice bun care prin natură, destinația și întrebuințarea ce i-a fost dată nu poate fi folosit decât în comun.” Prevederile legale nu pot cuprinde toata gama de bunuri ce pot constitui obiectul coproprietății forțate, deoarece acestea pot varia în funcție de tipul și destinația construcției, de gradul de confort și alți factori, care sunt diferiți de la o construcție la alta. De asemenea, în art. 4 al Legii menționate anterior sunt specificate obiectele în condominium: a) o clădire, sau o parte de clădire cu intrare separată, sau câteva clădiri ce aparţin cel puţin la doi proprietari, precum şi anexele la clădiri, trotuarele, drumurile şi parcările auto, plantaţiile multianuale şi alte obiecte, ce se află pe terenul aferent în hotarele stabilite, cu excepţia obiectelor din complexul energetic, telecomunicaţiilor, reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi a obiectivelor cu destinaţie strategică (adăposturi antiaeriene, adăposturi contra radiaţiilor); b) câteva clădiri sau construcţii amplasate compact, unite de un teren comun şi elemente de infrastructură comune: case de locuit pentru o familie, case de vacanţă, garaje sau alte obiecte.  (2) Condominiul poate fi alcătuit şi din tronsonul de bloc al unei clădiri cu mai multe apartamente cu intrare separată, reţele inginerești separate, cu condiţia că reconstrucţia, reparaţia sau demolarea acestui tronson de bloc nu va afecta integritatea altor părţi ale acestei clădiri. O reglementare mai detaliată o găsim în art. 649 al Codului civil român, unde obiect al coproprietății forțate sunt părțile din clădirile cu mai multe locuințe sau spații cu altă destinație, care prin natura lor, nu se pot folosi decât în comun, precum: terenul pe care este construită clădirea, curtea, fundația, structura de rezistență, acoperișul, terasele, coșurile de fum, scările, holurile, pivnițele, subsolurile, casa scării, ascensoarele, canalele pluviale, paratrăsnetele, antenele, instalațiile de telefoane, instalațiile electrice, conductele de apă, sistemele de încălzire și conductele de gaze până la punctele de distribuție din apartamentele individuale. În ceea ce privește instalațiile și dotările clădirii, este irelevant dacă acestea au existat din momentul construirii sau au fost efectuate ulterior. Obiectul coproprietăți forțate poate îmbrăca forma unui singur imobil, numită și coproprietate verticală, și un ansamblu de imobile, numită coproprietate verticală, fapt desprins din art. 1 al Legii sus-menționate. O altă situație care necesită a fi prevăzută de reglementările legale este cea referitoare la utilizarea unor bunuri – obiect al coproprietății forțate, doar de către unii din coproprietari, fapt des întâlnit în practică. De asemenea, și situația când anumite bunuri comune sunt folosite atât de titularii coproprietății forțate cât și de alți titulari, care nu fac parte din condominium, cum ar fi: o centrală termică, un drum comun etc. Una din cele mai stringente probleme ale societății actuale este cea referitoare la modalitatea de înregistrare a dreptului de proprietate comună pe cote-părți forțate. Astfel, în practică se înregistrează dreptul de proprietate exclusivă a persoanei asupra apartamentului, iar dreptul de proprietate asupra cotei-părți din părțile comune ale clădirii rămân în proprietatea statului sau a companiei care a construit imobilul, în ciuda faptului că reglementările Codului civil prevăd că acestea aparțin proprietarului apartamentului.  În ceea ce privește întinderea cotei-părți din coproprietatea forțată, alin. (2) art. 7 al Legii menționate prevede că aceasta se determină prin raportul dintre suprafaţa camerei (camerelor) şi suprafaţa totală a locuinţei. Însă lipsesc reglementările legale privind cine e responsabil de calculul acesteia, și anume, în care acte de proprietate urmează a fi înscrise. Concluzionând asupra aspectelor cercetate, putem afirma cu certitudine că este necesar a fi modificat cadrul legal ce reglementează proprietatea comună pe cote-părți forțată și perpetuă, astfel existând posibilitatea determinării cât mai exacte a bunurilor ce fac obiectul acestei forme a coproprietății.