A devenit deja axiomatic faptul că relaţia de dependenţă dintre evoluţia limbii şi conjunctura istorică de ansamblu este demonstrată şi de efectele contactelor lingvistice. După cum se ştie, românii, de-a lungul secolelor, au venit în contact cu o serie de popoare vecine, migratoare sau acolonizatoare pe teritoriul românesc. Drept consecinţă, limba română a suferit o serie de influenţe din partea altor limbi. Acestea s-au făcut resimţite, în speţă, în domeniul lexicului, ce s-a îmbogăţit, treptat, cu o serie de împrumuturi de sorginte diversă. Influenţa lingvală franceză, ca şi cea italienă, spaniolă, latină savantă, asupra limbii române se manifestă mai ales pe la sf. sec. al XVII-lea, accentuîndu-se şi amplificîndu-se puternic în sec. al XIX-lea, adică în perioada de modernizare şi relatinizare a vocabularului românesc. Ea a fost şi este favorizată de apropierea dintre structurile fonetice şi morfologice ale limbilor cu origine comună. Deşi a fost, în general, supraevaluată, influenţa franceză asupra lexicului românesc „a fost cea mai puternică dintre toate influenţele moderne care s-au exercitat asupra limbii române” [Hristea, Th. Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968, p. 108]. Din imensitatea de neologisme împrumutate din franceză, majoritatea s-a menţinut în limbă, aceasta fiind principala dovadă că ele erau, mai mult sau mai puţin, conforme spiritului limbii noastre şi au fost resimţite ca fiind necesare. O parte redusă din ele însă a fost privată de perspectiva generalizării, întrucît n-a corespuns unor cerinţe reale. De aceea, aceşti termeni nu s-au putut integra, fiind expulzaţi la periferia vocabularului şi au completat cantitativ rezerva vocabularului pasiv. De aici nu rezultă lipsa de viabilitate a influenţei franceze în română, cu atît mai mult că unele expresii şi locuţiuni româneşti au perpetuat viaţa unor asemenea „încrustări” arhaice, menţinîndu-le în structura lor. Or, fiind formaţii „vechi” – adesea cu o vechime de secole – multe din ele evocînd imagini ale unor timpuri de mult apuse, e cît se poate de firesc sau chiar o legitate inevitabile că multe expresii şi locuţiuni „conservă” în structura lor „relicve” glotice. Cf. a pune pe cineva la rezon (< fr. raison); a trage la talion pe cineva (< fr. talion); a duce (a umbla) cu şoşoane (şoşonele) pe cineva (< fr. chausson); om de mascaradă (< fr. mascarade); a bate o depeşă (< fr. dépêche ) „a transmite o telegramă”; a pune în falangă (< fr. phalange); a face pe cineva capot (< fr. capot); a trece pe sub furcile caudine (< fr. caudines); de conivenţă (cu) (< fr. connivence); a fi chit cu cineva, chit că (< fr. qutte ) ş.a. Aceste arhaisme sînt familiare vorbitorilor, întrucît ei le folosesc (de obicei, fără a le cunoaşte sensul) atunci cînd recurg doar la combinaţii fixe, şi nu la grupări libere de cuvinte (create în momentul comunicării), ele nefiind compatibile cu întrebuinţarea acestor unităţi lexicale ca entităţi independente. Cantitatea expresiilor cu elemente învechite de origine franceză este totuşi foarte redusă în limba română (vizavi de numărul împrumuturilor franceze), aceasta fiind o dovadă în plus că majoritatea termenilor francezi s-au integrat în vocabularul românesc, datorită prestigiului francezei, precum şi graţie apropierii dintre gramaticile acestor limbi.