Stendhal vorbea de faptul că un roman este o oglindă plimbată de-a lungul drumului. Arta deci ca reflectare a relităţii.  Semnul literar, ca orice semn, este triunghiular, alcătuit din referent, semnificant şi semnificat. Primul capătă formă prin al doilea, întru inducerea de sens în al treilea.  Propun acum o structură dreptunghiulară cu o bandă semantică la mijloc, aceasta despărţind de fapt două patrate. În faţă este realul, încoace este forma semnificantă. De la amândouă se proiectează impulsuri care converg spre stratul semantic.  În relaţia analogică de mimesis prioritate are primul, dar estetica, deşi pusă în plan secund, îl acoperă pe al doilea. Oricum, acest model corespunde artei tradiţionale plane.  În cadrul modernităţii se impune modelul vertical, ce presupune o structură etajată: arta este o explorare a adâncimii, culminând cu suprearealismul căruia i-am zice mai bine subrealism, ca tehnică de sondare a inconştientului. Aşadar, subsol de formă semnificantă, etaj referenţial şi parter de iluminantă semnificaţie.  Aici nu se mai află o oglindă ca reflectare, ci o o consistentă membrană care filtrează de sus în jos realul, şi de jos în sus forma semnificantă. De fapt este o zonă în care frumuseţea este convulsivă, delirantă, de la Rimbaud la Paul Eluard.  Postmodernismul le amestecă ironic şi chiar cinic. Acum realul se face ficţiune şi invers.  Oglinda va fi ilustrată romantic şi realist; membrana devenită senzorială este interpretată în termeni impresionişti, cubişti şi suprarealişti. Peste tot însă membrana se instaurează ontologic, instaurând fiinţa semantică.