Ponderea cea mai mare a colecţiilor de carte veche, tipărită, manuscrisă şi bibliofilă în România este deţinută de biblioteci, urmate de muzee, de mănăstiri şi de biserici, de o serie de instituţii publice, pe ultimul loc aflându-se deţinătorii particulari. Manuscrisele, incunabulele, cărţile tipărite vechi, rare, cu valoare bibliofilă intră în patrimoniul cultural naţional mobil – categoria bunuri arheologice şi istorico-documentare. În funcţie de importanţa sau de semnificaţia istorică, documentară, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, bibliofilă, de vechimea, unicitatea sau raritatea lor, pot fi incluse în Tezaurul patrimoniului cultural naţional mobil, care este alcătuit din bunuri culturale de valoare excepţională pentru umanitate sau în Fondul patrimoniului cultural naţional mobil, alcătuit din bunuri culturale cu valoare deosebită pentru România. Legislaţia în vigoare prevede criterii generale şi specifice de analiză aplicabile în mod egal tuturor categoriilor de bunuri culturale mobile: obiecte de artă, de arheologie, ţesături, orfevrărie etc. Criteriile generale de clasare evaluează semnificaţia sau importanţa culturală şi determină dacă exemplarul este susceptibil de a fi clasat. Acestea sunt: vechimea, frecvenţa şi starea de conservare. Criteriile specifice sunt: valoarea istorică şi documentară; valoarea memorială; autenticitatea; autorul, atelierul sau şcoala; calitatea formală, fiecărui criteriu corespunzându-i un punctaj minim şi maxim, în funcţie de care bunul cultural se clasează sau nu întruna din cele două categorii juridice menţionate. Deşi legislaţia prevede criterii unice de evaluare, cărţile – tipărite, manuscrise, rare sau bibliofile au o serie de particularităţi care nu permit analiza în mod identic cu restul bunurilor culturale mobile (icoane, obiecte de artă, ţesături, orfevrărie etc.). Din pricina competenţelor ridicate pe care le reclamă domeniul, stăpânite de tot mai puţini specialişti, prelucrarea cărţii vechi în bibliotecile şi muzeele din România a ajuns să fie dificilă, deficitară şi lipsită de unitate metodologică. La ora actuală, în România nu există nici o formă de învăţământ, de nici un nivel, care să aibă ca obiect de studiu cartea veche şi bibliofilă (nu ne referim aici la restaurarea şi conservarea specific muzeală), astfel încât specialiştii capabili să facă expertize în vederea clasării sunt foarte puţini. Un impediment însemnat este necunoaşterea paleografiei chirilice – instrumentul de lucru fundamental pentru cercetătorul cărţii româneşti vechi, a celei greceşti şi latine. Condiţiile fizice în care se prezintă marea majoritate a cărţilor vechi: stare de conservare precară, cu scoarţe desfăcute şi file pătate sunt şi ele descurajatoare pentru cercetătorii ne-animaţi de o puternică pasiune. Alt impediment important este lipsa instrumentelor de lucru: cataloage de bibliotecă, monografii, dicţionare, enciclopedii şi publicaţii periodice de specialitate. De asemenea, manifestările ştiinţifice dedicate în mod special cărţii vechi, rare şi bibliofile: simpozioane, seminarii, sesiuni ştiinţifice prin intermediul cărora să se articuleze un cadru de lucru unitar şi să se disemineze cunoştinţe şi informaţii noi, sunt cvasi-inexistente. În consecinţă, doar o parte insignifiantă a colecţiilor de carte veche tipărită, manuscrisă şi bibliofilă din România este expertizată în conformitate cu prevederile legale.