ntre factorii majori ce pot contribui hotărîtor la asigurarea calităţii învăţămîntului superior, un loc aparte îl ocupă studierea Eticii profesionale.Componentă a unui areal mai larg, acela al Eticii aplicate – care înregistrează un avînt serios pe plan mondial, cu deosebire în ultimele două decenii -, Etica profesională reprezintă reflecţia asupra aspectelor morale ale problemelor ridicate de domenii particulare (medicină, justiţie, afaceri publice, educaţie şi învăţămînt, mass-media, administraţie publică, asistenţă socială etc.). Maniera în care Etica profesională este definită – şi, fireşte, şi-a dobîndit recunoaşterea, ca topos formativ necesar în diversele ramuri ale practicii socio-profesionale – explică conţinutului valoric-normativ activat. Sintagma, ca atare, vizează, în principal: “1)Reflecţia etică aplicată unui cîmp particular al activităţii umane. Este vorba despre o determinare care permite examenul mai aprofundat al problemelor concrete legate de exerciţiul unei profesii, exprimabilă în termeni de reguli, fără a elimina însă analiza fundamentelor şi justificărilor unor astfel de reguli. 2)Un ansamblu de reguli etice produse de un grup de profesionişti şi concepute special pentru a dirija practica lor profesională; de unde, corelarea, adesea, a expresiei, cu termenul ‘cod’ profesional”1 . Cu întemeiere în fondul general al valorilor şi principiilor etice intrate în patrimoniul cultural universal, Etica profesională îşi dovedeşte menirea în dezvoltarea unor comportamente proprii atingerii scopurilor diferitelor profesii, canalizînd energiile actorilor sociali întru înţelegerea şi asumarea ‘datoriilor’ şi a ‘responsabilităţilor’ clamate de un angajament socio-cultural, prin care indivizi şi societate să se înscrie în orizontul progresului (atît de mult teoretizat ca ideal al întregului efort informativ-educativ). Pornind de la atare premisă, exprimăm aserţiunea potrivit căreia dezbaterea în jurul ‘calităţii formării specialiştilor în învăţămîntul superior’ – în chiar deschisul semantic al noţiunilor implicate – nu poate ocoli chestiunea de fond a re-considerării procesului educaţional universitar (şi) prin implementarea unui conţinut moral, prin integrarea (şi a) calificării etice în ansamblul pregătirii de specialişti care, tocmai prin exploatarea cu ştiinţă şi cu înţelepciune practică, pot demonstra un spor de capacitate în susţinerea competenţei ocupaţionale, în creşterea prestigiului şi autorităţii acesteia. Şi, aceasta, întrucît, dispunînd şi de cunoaşterea semnificaţiei eticului pentru viaţă, în genere, reuşesc a conştientiza mai acut adevărul că în orice domeniu de activitate, esenţial este factorul uman, agentul viu care dă tonul în alegerea obiectivelor şi a strategiilor de lucru, în luarea deciziilor cu ‘responsabilitate la distanţă’ (Hans Jonas), în întreţinerea dialogului cu semenii activînd o ‘etică a intersubiectivităţii’ (Max Scheler), în menţinerea unui standard ridicat al complexului mecanism prin care atît persoana cît şi sistemul social să funcţioneze potenţînd la maximum ‘creativitatea, ca ax arhimedic existenţial’ (Anna-Teresa Tymieniecka); totul, în baza aproprierii sensului unui principiu universal practic: al echilibrului. Sub acţiunea acestuia, se va fi împlinind însuşi télos-ul educaţional: al descoperirii şi punerii în valoare a facultăţilor cognitivafectiv-volitive şi atitudinal-acţionale, armonizînd necesităţi-posibilităţiaspiraţii-interese pe fundal moral, prin înlesnirea cadrului de manifestare a unor adevărate ‘caractere’. În ce alt areal decît în acela al învăţămîntului academic, educaţia şi autoeducaţia permanentă – nu doar a studenţilor, ci şi a cadrelor didactice – îşi pot afla mai propice desăvîrşirea, date fiind particularităţile acestuia, oportunităţile instituirii de valori şi norme-ghid pentru realizarea-de-sine, pentru desluşirea importanţei vectorului: personalitate, pentru manifestarea plenară a ‘calităţii umane’? Cu recurs la dimensiunea areteic-deontică a Eticii profesionale, participanţii la derularea programelor universitare se pot angaja în soluţionarea probleme gravelor, cu care omenirea se confruntă în prezent; tinerii absolvenţi trebuie să dovedească abilitatea de a le întîmpina, cu un soi de curaj şi cu răspundere; o pot face numai în cunoştinţă de cauză şi cu o înţelegere mai profundă, ca nişte redutabili experţi nu doar în sens restrictiv, ci, în sens larg, în scop uman, în reglementarea “cîmpului de putere” ce însoţeşte şi îşi pune amprenta asupra întregii evoluţii social-economice2 şi culturale, demonstrînd o formă de ‘capital’ – poate, singura forţă de optimizare a unor stări de lucru defel încurajatoare! -, anume: capitalul moral. Dar, pentru ca acesta să intre în zestrea specialiştilor în formare, un rol imens revine corpului profesoral în stare a inocula încrederea în valoarea umană, în meritocraţia consolidată pe ‘caracter’, ca ansamblu unitar de trăsături ce dau la iveală ‘calitatea omului’ de fiinţă “liberă şi demnă”, care îşi onorează “datoriile către sine însuşi şi către ceilalţi” 3 cu devotament şi generozitate, printr-o muncă susţinută de respect şi cu iubire faţă de oameni şi faţă de viaţă. Or, este ceea ce învăţămîntul superior poate ridica la rang de excelenţă: revigorarea necontenită a cadrului de pregătire a unor ‘profesionişti-oameni de caracter’, prin oferirea unor autentice modele umane în stare a trezi admiraţia şi preţuirea, ca şi a determina – la modul de îndemnimperativ – voinţa celor mai tineri de a le urma şi, de ce nu, de a le depăşi. În atare orizont, se profilează necesitatea Eticii profesionale, prin impactul decisiv benefic asupra formării unor personalităţi capabile a instrumentaliza valori, idealuri şi exigenţe specific-umane, dătătoare de sens existenţei individuale şi comunitare. Implementarea în curriculum-ul universitar a Eticii poate avea consecinţe remarcabile, încununînd strădania de a promova personalităţi purtătoare de conştiinţă profesională dublate de autoritate morală, care, în deruta generală provocată de mediatizarea intensă a amestecului de falsă valoare şi nonvaloare într-o societate care pare a-şi fi pierdut reperele, să ştie a discerne, a alege cît mai bine cu putinţă, să se orienteze cu uşurinţă către ceea ce chiar merită consumul vital-energetic, să se muleze pe structura de rezistenţă a ctitoririi de preţ, să se implice întru schimbarea radicală de partea bunăstării şi a securităţii, a performanţei şi a profitului uman, acolo unde formaţia de specialitate şi tăria de caracter le conferă dreptul de a interveni. Măcar şi ca o provocare pentru factorii de decizie în privinţa conceperii, proiectării, punerii în aplicare a conţinuturilor şi tehnicilor de realizare şi evaluare a actului didactic, pledoaria noastră pentru o Etică profesională ca disciplină de studiu la diferitele specializări din mediul universitar îşi va fi găsind ecoul. La urma urmelor, este o tentativă de a cuprinde valenţele unei filosofii practice a ‘energiei caracterului’, ca învăţătură spirituală de actualizat, ca imbold la trăirea cotidiană a unei experienţe transformatoare merituorii în devenirea şi afirmarea “oamenilor de vocaţie” – aceia în care, cu îndreptăţire, Constantin Rădulescu Motru a văzut adevăraţii ‘oameni de elită’ (!) -, oameni chemaţi prin necesitate spirituală la a răspunde unei meniri sociale4 . Cu prisosinţă, învăţămîntul superior există prin şi pentru oameni. Calitatea umană este aceea care, în fond, îi asigură viabilitatea şi reuşita. Iar sensibilizarea asupra imensei însemnătăţi pe care aceasta o are, în genere, pentru a face ca lumea să fie mai bună, pentru a o proteja şi a-i augmenta partea de valoare, concomitent cu descoperirea şi dezvoltarea unei cuvenite înţelepciuni a vieţii cerute de asemenea deziderat intră, în mare măsură, în sarcina Eticii profesionale; chiar şi – întărind spusa unui reputat sociolog contemporan, fin observator al mersului lumii noastre – spre a nu rătăci în “noologia decăzută prin acţiunea dizolvantă şi falsificatoare a elitelor false în viaţa popoarelor şi, uneori, în cuprinsul unor epoci întregi” .