Criza economică actuală cuprinde tot mai multe țări, fapt ce ar putea fi explicat prin creșterea interdependenței dintre acestea, consecință a globalizării și a mondializării. Astfel, Criza Subprime ce a izbucnit în SUA în 2007 a influențat lumea întreagă din cauza procesului de securitizare, care constă în tranferarea pe piețele financiare internaționale a riscului asociat creditelor oferite în SUA pentru cumpărarea locuințelor. Istoria a cunoscut multe alte crize economice acute, cum ar fi criza bursieră din 1929. Astfel, economiile mondiale se confruntă cu crizele economice, dar, în același timp, și găsesc soluții pentru a le face față. Cu toate acestea, crizele economice au tendința de a se repeta. În acest context, devine interesant să ne întrebăm care sunt mijloacele de combatere a unei crize economice. Pentru a explica subiectul dat, ne vom interesa în primul rând de instrumentele politicii conjuncturale, care acționează pe termen scurt, urmând analiza intrumentelor politicii structurale, care acționează pe termen lung. Instrumentele politicii conjuncturale. Politica economică conjuncturală posedă două unelte principale: politica monetară și politica bugetară. Politica monetară este dusă de Banca Centrală, care, prin intermediul ratei dobânzii și cantității masei monetare în circulație, reglează inflația. Astfel, dacă economia are nevoie de investiții majore, Banca Centrală va mări cantitatea masei monetare în circulație, rata dobânzii se va diminua, prin urmare, oamenii vor lua mai multe credite, le vor consuma, ceea ce va mări cererea, întreprinderile vor produce mai mult ca să corespundă acestei cereri, vor angaja mai multe persoane, distribuindu-le salarii, ceea ce va relansa mașina economică. Acest proces va fi însoțit și de inflație. Astfel, observăm că inflația poate implica scăderea șomajului, relație descrisă prin curba Phillips. Dacă, în caz contrar, Banca Centrală observă că în economie este prea multă masă monetară, ea va ridica rata dobânzii, ceea ce va determina oamenii să plaseze banii, astfel banca va recupera cantitatea de masă monetară ce era în exces, deci inflația va scădea. O altă metodă este devaluarea monedei naționale, doar că această metodă este rentabilă doar în cazul în care țara exportă mai mult decât importă. În așa caz, va deveni mai puțin profitabil pentru aceasta să cumpere bunuri de peste hotare în monedă străină, astfel ea le va înlocui cu bunuri domestice. De asemenea, partenerilor săi economici le va fi mai rentabil să cumpere bunurile acestei țări, pentru că ele vor deveni mai ieftine, iar exportul va crește și mai mult. Politica bugetară utilizează ca instrument principal bugetul statului. În acest context, există două mari teorii economice care se confruntă: cea a lui Keynes, care susținea că, în cazul unei crize economice, statul trebuie să se implice pentru a redresa situația, și cea a lui Hayek, care susținea că piețele financiare se autoreglează și statul nu trebuie să se implice. Conform teoriei keynesiene, cea mai bună soluție sunt cheltuielile bugetare. Astfel, statul trebuie să consume o parte din buget nu acordând-o agenților economici (existând riscul că aceștia îl vor păstra în loc să-l investească), dar anume investind-o personal, de exemplu, prin construcția drumurilor, reînnoirea instituțiilor publice. Astfel, investind bugetul în asemenea activități, vor fi recrutate persoane pentru a le îndeplini, întreprinderile vor fi stimulate să producă bunuri pentru a face față noii cereri, ceea ce va relansa economia. Doar că în acest caz există o limită foarte importantă, anume cea a unei economii deschise, deoarece există riscul că o parte din banii investiți vor pleca peste hotare în urma alegerii produselor importate în locul celor domestice. Aceste unelte ale economiei conjuncturale își manifestă efectul pe termen scurt, însă există și măsuri ce pot fi luate pe termen lung, de exemplu, elaborarea legilor, schimbarea Codului muncii. Politica structurală. Politica structurală este una greu de întocmit, deoarece efectele sale nu pot fi prezise cu certitudine. De exemplu, stabilirea unui salariu minim poate contribui la înbogățirea populației sărace, dar, în același timp, dacă acest salariu este prea mare, întreprinderile vor angaja mai puțini muncitori și șomajul va crește. La fel, diminuarea numărului de ore de lucru pe săptămână nu poate asigura faptul că întreprinderile vor angaja mai multe persoane, și că astfel, șomajul va diminua. Investirea în învățământ poate contribui la creșterea calificării populației, ceea ce îi va proteja de riscul pierderii unui loc de muncă din cauza noilor tehnologii, care tind să înlocuiască lucrul necalificat. De asemenea, un alt lucru cert este că mărirea prestațiilor sociale, destinate populației sărace, este un factor care poate fi rentabil economic, pentru această parte a populației are o înclinație marginală spre consum mai mare decât pentru cei bogați, ceea ce se explică prin faptul că, dacă ei vor primi un adaos la venitul lor, îl vor consuma, pe când cei bogați, având și așa suficiente mijloace, îl vor pune aparte. Consumul acestor prestații este foarte important, pentru că anume el pornește mașina economică, chiar dacă și strângerea banilor este privită de Keynes ca una dintre viitoarele investiții, care sunt la fel foarte importante pentru redresarea economiei. Politica economică este bogată în instrumente care pot acționa asupra diferitor parametri economici. Utilizarea chibzuită a acestora permite depășirea crizei, pentru că apariția lor este inevitabilă. Însă aceste mijloace sunt teoretice, în viața reală existînd mulți factori de alt gen, de exemplu politic. Dar în ce măsură acești factori ne influențează economia actuală?