Embargoul european asupra armelor a fost impus Chinei după reprimarea sângeroasă a manifestațiilor prodemocratice din iunie 1989 din Piața Tiananmen. Cadrul legal al embargoului european asupra armelor este reprezentat de Declarația Consiliului European de la Madrid din 1989, ce este o „declarație politică, fără caracter juridic obligatoriu, care nu a împiedicat pe deplin vânzarea de echipamente militare europene în China” [7, p.417]. Mai mult decât atât, aceasta poate fi interpretată de fiecare stat membru UE cum crede de cuviință. Acest lucru este evidențiat și de articolul 223 din Tratatul de la Roma, ce acordă competență statelor membre privind comerțul cu arme [7, p.75]. În plus, Vennesson explică faptul că „embargoul european asupra armelor impus Chinei nu este valabil din punct de vedere juridic pentru statele care au aderat după 1989” [7, p. 419]. Așanumitul embargo european asupra armelor impus Chinei este, de fapt, „o serie de embargouri naționale asupra armelor” [1, p.11]. Acesta nu există în realitate, dar în schimb, există o restricție teoretică asupra comerțului cu arme dinspre statele membre UE către China. De asemenea, Tratatul de la Maastricht prevede faptul că ,,fiecare stat membru a avut posibilitatea de a impune sau revoca un embargo unilateral” [4, p. 46]. Embargoul asupra armelor impus Chinei de către Uniunea Europeană în 1989 a devenit principalul obstacol în dezvoltarea unui parteneriat strategic veritabil UE–China. Această sancțiune influențează negativ cooperarea economică, politică, militară și duce la creșterea neîncrederii dintre parteneri. Embargoul asupra armelor are mai degrabă o „valoare simbolică decât o valoare practică, pentru că acesta nu are forță juridică obligatorie. De aceea, embargoul european asupra armelor impus Chinei este un gest, care fustrează nu numai eforturile Chinei de a promova o relație mai strânsă cu UE, dar limitează și potențialul de cooperare economică și militară dintre cele două centre de putere” [3, p.54-55]. Unele state membre ar prefera să pună în aplicare un mecanism mai pratic pentru a monitoriza și gestiona comerțul cu arme în China. Acestea sugerează că noul Cod de conduită ar trebui să devină principalul mecanism de gestionare a comerțului cu arme către China, deoarece ar oferi un control mult mai puternic decât embargoul actual, pe care fiecare stat membru este liber să-l aplice cum consideră de cuviință. Acest cod a fost adoptat de către „Uniunea Europeană în 1998 și reglementează vânzarea de arme ale statelor membre” [2, p.62]. Deși Codul de conduită nu are forță juridică obligatorie, prezintă două avantaje față de embargoul european asupra armelor, și anume: este mai practic, mai operațional și nu ar crea o problemă politică pentru cele două centre de putere, pentru că acest cod este aplicat de către toate statele din întreaga lume. Propunerea de a ridica embargoul european asupra armelor impus Chinei a dus la o criza diplomatică și la negocieri intense între China, Uniunea Europeană, statele membre UE, SUA, Taiwan și Japonia. Creșterea presiunii SUA și adoptarea legii antisecesiune de către China în martie 2005 au făcut ca ridicarea sancțiunii să fie imposibilă. Cu toate acestea, problema nu a dispărut de pe agenda politică și factorii de decizie ridică regulat problema la summit-urile UE – China, vizitele oficiale ale șefilor statelor membre UE în China și invers, la întâlnirile UE–SUA sau UE– aponia. În ceea ce privește poziția actorilor, aceasta diferă de la un actor la altul. De exemplu, Franța și Germania au vrut să ridice embargoul european asupra armelor pentru a elimina obstacolul din calea dezvoltării relațiilor UE–China. Acești actori susțin că nu este necesar să se continue punerea în aplicare a unei declarații fără sens; și mai mult decât atât, aceștia consideră că acest embargou asupra armelor este un „simbol depășit din trecut”, ce nu mai corespunde deloc cu realitatea politică a lumii contemporane, împiedicând dezvoltarea relațiilor bilaterale. În 2005, oficialii UE, cum ar fi, Javier Solana și Peter Mandelson, au descris embargoul european asupra armelor ca fiind ,,nedrept” și ,,anacronic”[7, p.428]. Ei au explicat că acesta reprezintă un aspect negativ în relațiile UE–China. În 2003, Parlamentul European era ferm convins că nu era momentul potrivit pentru ridicarea embargoului european asupra armelor, întrucât „situația drepturilor omului în Republica Populară Chineză s-a îmbunătățit peste ani, dar rămâne nesatisfăcătoare, deoarece represiunea împotriva libertăților fundamentale continuă, precum și tortura, maltratarea, maltratarea pacienților cu HIV-SIDA, detenția arbitrară, numărul mare de condamnări la moarte în fiecare an, lipsa de respect și protecția drepturilor minorităților”. Oficialii americani se opun ridicării embargoului european asupra armelor, susținând că ridicarea sancțiunii ar permite Chinei să accelereze modernizarea apărării prin acoperire lacunelor cu tehnologia militară cheie. Pentru oficialii chinezi, punerea în aplicare a sancțiunilor militare împotriva unui partener strategic este inacceptabilă. Guvernul chinez consideră că embargoul asupra armelor împotriva Chinei are drept consecință creșterea neîncrederii între China și UE. Fostul premier chinez Wen Jiabao a declarat că ,,embargoul este un produs de epoca Războiului Rece și este total depășit”. Sistematizând cele spuse supra, putem concluziona că atât timp cât China va continua să fie o țară nedemocratică și nu va respecta drepturile omului, embargoul european asupra armelor impus acestei țări nu va fi ridicat.