Vechile icoane ortodoxe, in general, nu au insemnări cu caracter istoric; acestea apar, in special, pe icoanele donate de domnitori. Abia in secolul al XIX-lea se răspandeşte practica insemnării numelor donatorilor pe icoane sau, mai frecvent, pe ferecăturile de argint ale acestora. In bisericile ieşene se mai păstrează cateva nume de donatori de icoane şi de ferecături din secolul al XVIII-lea, atat din familia domnitoare Mavrocordat, cat şi nume de credincioşi simpli. In secolul al XIX-lea practica inscrierii numelor donatorilor pe icoane şi pe ferecături devine frecventă. Apar nume de mari boieri, precum Sturdza, Balş, nume de funcţionari instăriţi, precum Milicesco, Libobratici, numele protopsaltului Mitropoliei, Dimitrie Suceveanu, şi numeroase nume fără rezonanţă istorică, dar cu credinţă in Dumnezeu. Practica donării de icoane sau alte bunuri materiale este generalizată in Biserică, fiind o jertfă adusă de om pentru Dumnezeu. Jertfa trebuie să fie curată, să fie rodul efortului material sau fizic al donatorului, să fie făcută cu dragoste pentru Dumnezeu. Credincioşii simpli, fără resurse financiare deosebite, făceau eforturi mari pentru a putea face o astfel de donaţie. Dovadă stau inscripţiile care menţionează chiar mai mult de patru donatori pe o singură icoană sau chiar grupuri de „poporeni”. Ferecăturile de argint, frumos decorate, cu aplicaţii preţioase (ex. pietre preţioase, decoruri emailate) erau plătite fie de familiile instărite ale oraşului, fie de grupuri de credincioşi. Parohienii, mobilizaţi de preoţii de mir sau din mănăstiri, finanţau impodobirea „casei lui Dumnezeu” cu iconostase, icoane praznicale, ferecături, pentru desfăşurarea ritualului ortodox. Aceste jertfe-donaţii erau făcute pentru indeplinirea unor dorinţe imediate (ex. pentru sănătate, bunăstare), pentru mantuirea sufletelor sau drept mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu.