În istoria gîndirii omeneşti întîlnim o varietate enormă de modele asupra condiţiei generice a omului, fiecare dintre acestea, nuanţînd emblematicile întrebări kantiene –Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac?Ce-mi este îngăduit să sper? Ce este omul?  Atît prin rafinamentul, cît şi prin profunzimea lor, eforturile de a înţelege condiţia umană atestă ambivalenţe epistemologice – între tradiţie şi sinele propriu. Astfel că, se produce o focusare a interogaţiei existenţiale: cine sunt eu în lume şi, întîi de toate, în lumea cu care convieţuesc?  De principiu, interogaţia asupra condiţiei umane, presupune o abordare identitară a eului, care nu se poate percepe pe sine în afara tradiţiei din care face parte. Iminentă, în acest sens, se constată cercetarea condiţiei umane din perspectiva ambivalentă a paradigmei identitare.  Considerăm cel mai indicat, pentru demararea unui astfel de proiect de cercetare, relevarea primelor încercări din gîndirea românească de a înţelege modul de a fi al omului românesc în lume. „Înţelegerea de sine a românilor” pe care, întîia oară, ne-o prezintă Dimitrie Cantemir, dar şifelul cum se raportează tradiţia de gîndire românească la reflecţia occidentală a timpului, întîlnit în „Învăţăturile … .” lui Neagoe Basarab, reprezintă, din punctul nostru de vedere, cîmpuri manifeste de cercetare, în contextul ambivalenţelor menţionate mai sus. Prin referinţele fundamentale de spiritualitate creştină, Neagoe Basarab stabileşte legăturile dintre lume şi români, iar Dimitrie Cantemir, în baza acestor fundamente, încearcă primul proiect metafizic de „reconstrucţie lăuntrică a omului” pe un material ilustrativ şi argumentativ autentic românesc, ce descrie modul de a fi a omului românesc în lume.