Opera eminesciană reprezintă un univers de senzaţii şi trăiri în care anume cromatica creează cele mai sugestive efecte. De exemplu, în ceea ce privește albul, simbolistica este variată. De la culoare clară, strălucitoare și limpede: „Îndurăte și lasă privirea-mi s-o consol/ La alba strălucire a gâtului tău gol” (Apari să dai lumină), la furtună de zăpadă, viscol: „Iubesc precum iubește pe-o albă vijelie/ Un ocean de foc...” (Amorul unei marmure). De asemenea, fiind considerată culoare noncoloră, albul în poezia lui Eminescu are și semnificația de palid, lipsit de viață „Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece; / Privesc apoi lutul rămas...alb și rece”. (Mortua est). Albul se mai distinge prin efectul de imaculat: ca fila albă de hârtie, ceea ce ar sugera un nou început, în care totul e altfel: „Luă o coală mare de hârtie albă”. (La aniversară). O altă semnificație, și anume celestă, atestăm în poezia Misterele nopții: „Două umbre albicioase/ Ca și fulgii de ninsori,/ Razele din alba lună/ Mi le torc, mi le-mpreună). În opoziție cu albul, vine culoarea neagră care sugerează lipsa luminii, întunericul: „Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă” (La Heliade), durere, tristețe, moarte „ În privazul negru-al viețiimi/ E-o icoană de lumină” (Singurătate), dar și infinit, nepătruns „În toată neagra vecinicie/ O clipă-n brațe te-am ținut.” (Te duci). De asemenea, negru mai este și simbolul disperării, al pesimismului:„La neagra-i durere îi pune hotar” (Speranța). Aşadar,în poezia emonesciană alb-negrul este antinomic.