Figurativul in pictura moldovenească manifestă funcţii de importanţă majoră, atat de formalizare a structurii compoziţionale, cat şi de asigurare a interpretării ideii semantice in tablou. In primii ani postbelici, figurativul este profund concentrat pe corespunderea adecvată cu datele obiective ale realităţii, raportate deseori mimetic in imaginea plastică, iar de la inceputul deceniului VI (1952) manifestă o evoluţie specifică. Fiind condiţionat de o serie de formulări ideologico-conceptuale, destul de severe, figurativul recurge la schimbări stilistico-plastice, evidente prin dirijarea mijloacelor de expresie şi prin intenţia de structuralizare compoziţională. In cadrul acestor intenţii se intrevăd noi modalităţi de reprezentare a imaginii, caracterul cărora se bazează pe corespunderea cu realitatea senzorială. Prin intermediul noilor viziuni, forma plastică tinde la o surprinrede a trăsăturilor de catacter şi a particularităţilor tipologice, oglindind treptat şi valenţe ale chipului naţional. Această soluţie plastică inlesneşte atat reflectarea realităţii obiective prin imaginile percptive ale artistului, cat şi opiniile subiective prin imaginaţia creativă, sugerand unele semnificaţii plastice, care completează şi lărgesc conţinutul informativ al operei. Prin intervenţia subiectivă a artistului se amplifică conţinutul mesajului semantic, propunand o interpretare polivalentă a subiectelor propuse, in cadrul cărora se promovează calităţile introspective ale figurilor şi profunzimea trăirilor afectiv-emoţionale. Totodată, se diversifică posibilităţile de soluţionare artistică a imaginii prin intermediul mijloacelor factural-plastice, care enunţă valori semnificative ce contribuie la reprezentarea mai vastă a realităţii. Rezultatul acestor implementări se intrevăd parţial in ideile plastice care au fost practicate vast in RSSM in preajma anului 1960.