In contextul diversificării constante a culturii, autorul pune în discuţie pertinenţa noţiunii de „cultură generală”. Din punct de vedere istoric, aceasta a incarnat dintotdeauna disciplinele umanistice: moştenite din şcoala greacă şi mai tîrziu din cea romană, redescoperite în Renaştere, şi avînd drept scop ultim de a permite omului liber – prin cunoaşterea operelor celebre - sa-şi trăiască demn viaţa sa de om. Această concepţie fuse baza sistemului de colegii clasice care a predominat timp îndelungat în Québec. În anii 1950, marcaţi prin tendinţa de a adapta învătămîntul la piaţa muncii, cultura generală subînţelege mai degrabă cunoştinţele sau capacităţile cognitive ale individului. Procesul de transmitere a culturii este diversificat, vectorul său privilegiat fiind considerată şcoala. Însă transmiterea culturii pe axa „verticală” (de la profesor la elev) este tot mai mult reorientată spre o axă „orizontală” (de la coleg la coleg), fapt care face să fie omise multe referinţe şi conduce la ceea ce unii numesc „criza culturii”. Aceasta criză nu merge însa pînă la contestarea culturii generale, utilitatea căreia rămîne a fi una indiscutabilă.