Povestea lui Stan Pățitul pare să conducă cititorul printr-un labirint de proverbe și zicători plasate strategic, pentru a oferi la fiecare pas noi indicii spre aflarea ieșirii din încurcătură. Un rol important în opera analizată îl joacă diavolul și femeia, astfel că multe dintre proverbele din poveste sunt referitoare la modul în care este văzută această relație în mentalul colectiv românesc. Din perspectiva scriitorului humuleștean, „pactul cu diavolul, străvechea și răspândita temă biblică, aflată în folclorul european în atâtea variante, capătă aci o configurație cu totul specială” [1, p. 83]. În mod paradoxal, Chirică este binefăcătorul, iar la polul opus lui se află femeia, „soi rău” [2, p. 46]. În această lucrare, ne-am propus să ilustrăm rolul proverbului în construirea traseului narativ în Povestea lui Stan Pățitul, în ipostaza sa de catalizator al viziunii țărănești despre relația femeie-diavol pe care autorul și-o asumă. Intriga narațiunii este constituită de neîndeplinirea uneia dintre cele mai importante cerințe sociale, intrarea în rândul lumii prin intermediul căsătoriei. Protagonistul, Stan Pățitul, a reușit, în cele din urmă, să-și găsească un rost într-un sat mare și frumos, căci, „Vorba ceea: Și piatra prinde mușchi, dacă șede mult într-un loc” [2, p. 30], dar nu a reușit să-și găsească nevastă. Povestitorul pune rezolvarea acestei situații sub semnul unei ziceri: „până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alții; de la 25-30 îl însoară o babă, iar de la 30 de ani înainte numa dracu-i vine de hac” [2, p. 33]. Pe firul poveștii apare astfel dracul, Chirică, trimisul lui Scaraoschi, „prefăcut într-un băiet ca de opt ani” [2, p. 60], care se prezintă la poarta viitorului său stăpân, moment în care Stan invocă zicerea: ,,vrabia-i tot pui, dar numai dracul o știe de când îi” [2, p. 61]. Când Chirică îi amintește stăpânului său că i-a venit vremea însurătorii, Stan îi răspunde prin vorba ceea: „Când se-nsoară, nu-i de moară” [2, p. 37], pe de o parte, pentru că este „gura înainte de toate și apoi celelalte” [2, p. 64], iar pe de altă parte, pentru că femeile sunt considerate risipitoare. În privința alegerii nevestei, Stan mărturisește: „tare mă tem, nu cumva să-mi ieu pe dracul pe cap, să-l aduc cu lăutari în casă, și pe urmă să nu-l pot scoate și cu o mie de popi” [2, p. 68]. Tot Chirică, care îl sfătuiește să aibă mai multă încredere în draci: „ – Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi, dacă nu-i fi și cu draci oleacă, cică te fură sfinții, și iar nu-i bine” [2, p. 69]. Spusele lui Chirică duc cu gândul și la proverbul: „fă-te frate cu dracul până treci puntea”, aplicabil în situația lui Stan. Prima femeie aleasă de Ipate, cea care „are trei coaste de drac într-însa” [2, p. 42], este refuzată categoric de Chirică, pentru că „una de aceste a albit odată numai într-o singură noapte pe moșu-meu în fântână”. Când bărbatul își găsește aleasa, Chirică îi reamintește că nici aceasta nu e lipsită de coastă de drac. Pentru a-i demonstra lui Ipate că are dreptate, trimisul lui Scaraoschi pune la cale un plan prin care să scoată la iveală răutatea femeii. Stan ajunge, în noaptea stabilită, în casa „în care şede un tălpoi de babă, meşteşugoasă la trebile sale cum îi sfredelul dracului” [2, p. 45]. Chirică îl ajută pe Stan până la final, împlinindu-și datoria pe care o avea față de el. Cei doi reușesc să-i scoată femeii „coasta de drac”, iar după ce vede și acest lucru împlinit, Chirică își ia bunul promis, ducând-o pe babă acolo unde îi este locul, sub „talba iadului”. Astfel, ordinea și armonia din casa lui Stan sunt restabilite: „Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă, trăind în pace cu nevasta și cu copiii săi” [2, p. 49]. Așadar, toate aceste expresii paremiologice inserate în text, la momentul potrivit, stârnesc râsul și, totodată, însumează într-o formulă deja consacrată, concluziile care pot fi trase în urma întâmplărilor povestite. Narațiunea poate fi recontituită, în cazul poveștii lui Creangă, printr-o hartă a proverbelor folosite. Stilul gnomic are atât valoare stilistică, cât și valoare moralizatoare în opera lui Creangă, iar, după cum susține T. Vianu, „pentru el limba, cu nesecatele ei posibilități de culoare și humor, a încetat de a mai fi o funcțiune spontană și inconștientă, pentru a deveni un mijloc reflectat în serviciul unor scopuri artistice” [3, p. 102]. Demonstrația urmărită arată cum, în reconstituirea firului narativ al poveștii, harta proverbelor punctează foarte precis toate momentele importante ale acțiunii și, în același timp, dinamica personajelor.