Lucrarea de față pornește de la premisa că poezia bacoviană poate fi reinterpretată printr-o grilă geocritică. Venită pe filon francez, geocritica s-au afirma și la noi, prin studiile și cărțile semnate de Andreea Răsuceanu (seria dedicată lui Mircea Eliade) și Cornel Ungureanu (cu volumele de geografie literară și despre Mitteleuropa periferiilor). Făcând un exercițiu de arheologie literară, am căutat a realiza legătura între versurile bacoviene și lumea veacului al XIX-lea, cu prelungiri în veacul următor, nu în sens strict determinist, ci în ideea de a privi poezi lui Bacovia dincolo de clișeele dezvoltate în jurul Plumbului. În acest sens, am făcut o (re)lectură, în palimpsest, încercând a înțelege lumea care a generat-o. Astfel, străzile lui Gheorghe Vasiliu poartă, și astăzi, pentru cei care aleg să pornească pe urmele omului înainte de a căuta poetul, pașii celui care a trăit scriind și a scris trăind o „melancolie provincială” [1, p. 167] corporalizată în poezie. Mihai Ceucă vede în tabloul stradal o „imagine vie, nefardată, a unor realități care scapă istoriei. [...] Pentru că strada nu înseamnă doar drumul, trotuarele, mijloacele de locomoție, ci, în egală măsură, oamenii și atmosfera pe care o implică” [2, p. 53], motiv pentru care poezia bacoviană poate fi citită și ca un reportaj al epocii. Cu toate că orașul poetului nu mai corespunde imaginii actuale, este interesant a reconstitui traseul străzilor de altădată, dar mai interesant este modul în care se reflectă tabloul stradal în imaginarul poetic bacovian. Pornind de la câteva cuvinte-cheie precum: „măhălăli”, „ziduri vechi”, „noroi”, „apă”, „glod”, „umezeală grea”, „prăfărie” ș.a.m.d, nu ne rămâne decât să descoperim realitatea vremii, conservată în câteva lucrări-reper despre Bacăul de odinioară, pentru a așeza în oglindă poezia bacoviană și referentul său. Astfel, definitorii rămân două dintre imaginile drumurilor comunei urbane: cea din lunile de toamnă, în care ploaia abundentă transforma totul în „ciorbă” [3, p. 22], după cum își amintește memorialistul Costache Radu, și cea din lunile de vară, în care vântul încețoșa tabloul stradal pierdut în nori uriași de praf. Acestea sunt „elementele concrete” [4, p. 39] de la care pornește Bacovia, atunci când descrie, în poezia sa, aspecte ale realității pe străzile căreia se plimba, adesea, ca fin observator iritat de imaginea urbei: „Plouă.../Pe-un târg jidovit/Și plin de dugheni/ Și-aici stă iubita.../Și ulița-i plină./De fân și coceni./Și trec cotiugare./Cu saci de făină./ Și plouă mai tare./Pe crâșme murdare,/Pe-un târg sărăcit”. Semnificativă este, fără îndoială, această imagine a mizeriei ce trece în imaginarul poetic bacovian fără vreo urmă de artificiu. Detaliile realiste din acest poem trimit la zilele în care țăranii, din localitățile situate în proximitate, veneau la târg, moment în care străzile se umpleau de căruțe. Iată cum vântul preia controlul în poemul cu același nume: „Pe drum prăfăria se duce fugară./ Și-am stat singur supărat”, versuri ce reflectă cea de-a doua perioadă, cea secetoasă, în care mormanele uriașe de praf dezechilibrau, la un alt nivel de semnificație, universul situat „geografic” pe strada sufletului omului bacovian. Observând cu atenție contrastele, periferia orașului a ascuns o imagine mult mai degradată a configurației drumurilor, în comparație cu Strada Centrală, din cauza poziției geografice. Apropierea de râul Bistrița punea în dificultate viața localnicilor, lăsându-i neputincioși în fața ploilor abundente ce conduceau, inevitabil, la inundații. Un tablou al străzilor mărginașe, topite în noaptea „udă” și „grea”, reușește să descrie Bacovia, în Sonet: „Prin măhălăli mai neagră noaptea pare.../Șivoaie-n case triste inundară-/Ș-auzi tușind o tusă-n sec, amară-/Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare”, cu o atenție caracteristică asupra disforicului. Iată cum periferia bacoviană resimte acut efectul distructiv al apei atât în planul exterior al mahalalelor, cât și în cel uman. Este evident că nu poate fi ceva mai grăitor decât povestea urbei care, cu străzile sale vii de atâta realitate izbitoare, trece în poezie respirând atmosfera unui cadru de epocă proiectat pe un „relief interiorizat” [5, p. 32], căci „Bacovia a creat pornind de la Bacău, extrapolând și înnegrind anumite date ale acestuia” [6, p. 57]. Concluzia cercetării este că imaginarul poetic bacovian este sinteza unor observații acute, proiectate din exterior înspre interior, dar și a unei sensibilități profund influențate de mediul în care poetul a trăit. De aici, potrivirea conținutului sufletesc cu spațiul băcăuan, devenit element rezonator al percepției profund originale a poetului.