Naşterea romanului în secolul al XVIII-lea a reprezentat, prin elementul său realist, moral şi comic, constituirea unui gen nou în literatura engleză ce a dominat practica literară a perioadei. Însă, în ceea ce priveşte doctrina literară, secolul al XVIII-lea a fost dominat de către neoclasicism, curent ce a îmbrăţişat atât teoria, cât şi practica literară, în special datorită contribuţiei lui Pope, Addison şi Johnson. Dar şi fondatorii romanului englez, printre care Defoe, Richardson, Fielding şi Reeve, au exprimat importante opinii critice despre noua tradiţie literară a romanului. În articol se întreprinde o încercare de a prezenta modul în care neoclasicismul, dominând şi direcţionând arta poetică, a influenţat nu doar naşterea romanului, ci şi formarea unei teorii a romanului. O deosebită atenţie este acordată convenţiei neoclasice de a compara o operă originală cu un precedent clasic şi de a o alinia unei tradiţii literare consacrate şi onorabile, ceea ce l-a condus pe Henry Fielding să traseze, de exemplu, în Prefaţă la „Joseph Andrews”, principiile teoretice atât ale romanului, ca o specie literară nouă, în general, cât şi ale romanului comic, ca subspecie a romanului, în particular.