Scopul inedit al comunicării se bifurcă în două segmente, care se intersectează și se îmbogățesc reciproc. Este vorba despre semnalarea ponderii lui Nicolae Esinencu în calitate de liderul spiritual al ultimei etape cinematografice a filmului autohton consolidată de dezvăluirea anume în filmele semnate de el în calitate de scenarist a paroxismului „identității rănite” (M. Pollak) la toate paragrafele (istoric, etnic, psihologic, cultural). Or, Esinencu demonstrează un fenomen artistic de amploare în ambele arte pe care le stăpânește – literatura și cinematografia. Eternul rebel se debarasează de utopiile romantice ale predecesorilor săi șaizeciști, apelând la sacralizările postmoderniste. Or, pornind de la emanciparea mitofolclorică a lui Ion Creangă, Nicolae Esinencu – omul paradoxurilor asimilează nihilismul de factura absurdistă a lui Eugen Ionescu, dar nu se poate totuși debarasa de trăirea nedreptăților existențiale cu intensitatea nedomolită. Coexistența în poetica maestrului viziunilor ideatico-estetice ce se anihilează reciproc generează cristalizarea unui univers exploziv, axat pe răsturnările inimaginabile ale acțiunii precum și la metamorfozele caracterelor umane în cele mai neașteptate chipuri. Asemenea metamorfoze ale însăși conștiinței artistice îl călăuzesc în lumea fantastică a virtualităților nețărmurite ale cunoașterii celei de a șaptea artă. Nostalgia filmului emigrează în literatură, dar își i-a avântul în dialogul dintre două arte, ambele avânt drept obiect și subiect sufletesc uman. Anume clarviziunea sensibilității esenesciană îl ghidează spre sufletul colectiv al neamului bântuit de incertitudinile vieții. Astfel dimensiunea arhetipală și caracterul ritualic proprii firmelor anterioare își pierd solemnitatea supraviețuirii. Cele trei filme apărute între 1986-1992 – tragicomedia Tunul de lemn, drama Tălpile verzi, tragedia Vâltoarea dezvăluie situarea protagoniștilor în singurătatea funestă a abandonului insular și a unor probe naufragiale, cum ar fi duelul dintre homo naturales și fiarele fasciste, bătrânii părinți în zodia regelui Lear, imposibilitatea de a trăi în patria dezoxigenată. Ceea ce este și mai dramatic, Nicolae Esinencu încadrează în criza identitară și tinerele generații dovedindu-se martirii dezmoștenirii spirituale și etnice. Anume neoromanticul postmodernist dezvăluie în toată amploarea starea de comă a neamului, care pierde pe zi ce trece rostul de a fi.