După tentativa nereuşită a bolşevicilor de a prelua puterea politică în Basarabia, în prima decadă a lunii ianuarie, şi intrarea Armatei Române în Chişinău, mult încercata provincie începuse să dea primele semne ale Unirii. Înfiinţarea Bibliotecii Universităţii Populare din Chişinău era unul dintre aceste semne îmbucurătoare. Însăși Universitatea Populară condusă de Pantelimon Halippa, menită să propage în masele largi cartea şi cultura românească, s-a inaugurat pe 18 februarie 1918. Şedinţa festivă s-a ţinut în Sala Eparhială, podoaba arhitecturală a Chișinăului de odinioară. În aproximativ trei luni, şi-a deschis larg uşile şi biblioteca Universităţii, fondul ei fiind alcătuit din donaţiile fraţilor de peste Prut. Pe 1 iulie 1920, Biblioteca Universitară a fuzionat cu Biblioteca Centrală a Directoratului Instrucţiunii Publice din Chişinău, condus de Ştefan Ciobanu. Noua instituţie s-a numit Biblioteca Universitară Centrală din Chişinău. Următorul pas important s-a făcut în 1921, când ea a fost trecută în buget, devenind bibliotecă publică de stat, subordonându-se în ultima instanţă Ministerului Instrucţiunii. Iar din 19 decembrie 1922, ea a început să se bucure de Legea depozitului legal, ceea ce i-a permis să-şi completeze sistematic fondurile, ajungând de la cca 12.000 de volume, în primul an de activitate, la cca 150.000 de volume către anul 1939. Soroceanul, cărturarul, bibliofilul, pedagogul, istoricul, convinsul unionist Iustin Frăţiman, “om cult în toată puterea cuvântului” (Gheorghe Ghibănescu), fusese numit bibliotecar al Bibliotecii Uni versitare Centrale din Chişinău, conform înţelegerii între Universitate şi Directorat. Din nefericire, activitatea lui în acest domeniu n-a durat mult. La sfârşitul anului 1922, Iustin Frăţiman a fost înlăturat din această funcţie în favoarea profesorului, istoricului, bucureşteanului Ion Zaborovschi (ambii erau lectori la Universitatea Populară). Deşi Biblioteca Universitară Centrală din Chişinău obţinuse în 1921 statutul de bibliotecă publică de stat, în realitate Universitatea Populară era cea care decidea de facto desemnarea şi destituirea bibliotecarului. Această dualitate putea fi înţeleasă la început de cale, dar cu trecerea anilor ea devenise anacronică. Fire reformatoare şi nonconformistă, Iustin Frăţiman solicita Ministerului Instrucţiunii să ia atitudine faţă de un caz lipsit de claritate juridică, înaintându-i un şir de demersuri. Dânsul insista nu atât pentru că fusese destituit de la conducerea bibliotecii, cât pentru ridicarea prestigiului noii instituţii culturale din Basarabia, înţelegând că Unirea presupune racordarea Bibliotecii Universitare Centrale din Chişinău la sistemul biblioteconomic românesc. Vremea i-a dat dreptate vizionarului şi îndărătnicului Iustin Frăţiman. Peste 7 ani de la declanşarea conflictului, Ion Zaborovschi înainta Ministerului Instrucţiunii spre aprobare proiectul noului Regulament al Bibliotecii Centrale din Chişinău, în care formula „Biblioteca Universitară” nu se mai regăsea. Trei puncte din proiect anunţau alte schimbări: „Directorul Bibliotecii este numit prin Decret Regal pe baza propunerii Ministerului”, „Directorul comunică direct cu Ministerul Instrucţiunii Publice”, „Activitatea Bibliotecii este controlată direct de Minister”. Iustin Frăţiman nu mai trăia ca să se bucure de realizare. Murise în septembrie 1927. Admirabilul nostru moldovean şi basarabean a avut însă marea bucurie de a vedea cu ochii săi România Întregită. E cel mai mare noroc care i se poate întâmpla în viaţă unui unionist...