Articolul vizează arhitectura ca habitat firesc, cotidian de existență a omului, care-i afectează starea psiho-emoțională și conștiința. În această ordine de idei, conștientizarea legilor percepției vizuale și psihologice ale arhitecturii constituie un reper important pentru studiul și înțelegerea acesteia. Studiul în cauză se axează pe percepția arhitecturii prin prisma cronotopului, văzută ca una esențială, întrucât arhitectura este indisolubil legată de om și de activitatea sa, desfășurată în spațiu și timp. Or, timpul și spațiul reprezintă temele esențiale și perpetue ale arhitecturii. Autoarea analizează componentele cronotopului, percepute drept categorii dependente în discuția despre arhitectură, pentru că perceperea timpului prin arhitectură este posibilă doar spațial și pentru că experiența noastră cu privire la spațiu este condiționată de timp și memorie. În același context sunt descrise aspectele definitorii spațiului și timpului în arhitectură. Ideea de ansamblu marchează faptul că arhitectura este percepută într-un cadrul unitar spațio-temporal, impresiile fiind fuzionate într-o singură imagine.