Ca toate lucrurile din lumea aceasta, ca tot ce se află sub puterea timpului, viaţa omului are şi ea un caracter trecător. Moartea închide un ciclu, este sfârşitul timpului pământean al omului, întoarcerea în lumea strămoşilor, generatoare de noi vieţi. Din această perspectivă mitologică, între naştere, moarte şi re-naştere nu exista nici o ruptură. Nimeni nu se poate opri întrunul din aceste ipostaze. Mişcarea și regenerarea continuă la nesfârşit. Lumea îşi are rânduiala ei, în care este integrată şi moartea. Mortea, ca un dat firesc al devenirii umane, generează atitudini şi comportamente menite să conştientizeze la nivelul comunităţii apropierea şi acceptarea trecerii în lumea de dincolo. Conform gândirii tradiţionale, este vorba despre o trecere de la o stare (viaţă) la alta (moarte), puternic ritualizată în lumea satului. Privită întâi ca fenomen, mai apoi personificată, moartea constituie un capitol de bază în studiile etnografiei universale, precum și a etnografiei românești, fenomenul morții aflându-se chiar la baza tuturor religiilor. În cadrul comunicării vom lua în dezbatere concepția tradițională despre originea morții, reprezentarea morții în mentalitatea tradițională, referindu-ne, de asemenea, la mesagerii morții și superstițiile legate de aceasta. În urma cercetărilor efectuate, am constatat că toate comunităţile tradiţionale au reuşit să conserve până astăzi în scenariul morţii şi al înmormântării unele reminiscenţe arhaice care depășesc canoanele bisericești, dar care, potrivit gândirii ţărăneşti, nu pot fi omise, pentru a nu perturba „drumul” celui care iese din lumea aceasta şi intră în lumea de dincolo.