Reprezentant al componisticii contemporane din Republica Moldova, Vladimir Ciolac propune o tratare originală a tematicii religioase, acest fapt constituind aspectul fundamental ce-i traversează întreaga creaţie. Stratul religios reprezintă sursa centrală a muzicii sale, ce se manifestă prin larga şi bogata diversitate a abordărilor genuistice pe parcursul întregii sale activităţi artistice. Modalităţile variate de a integra, în diferite genuri şi specii ce aparţin anumitor branşe ale muzicii eclesiastice, intensele sale căutări de ordin religios, constituie pilonul spiritual, de o profundă originalitate artistică, al creaţiei sale. Requiemul de V. Ciolac constituie una din lucrările sacre ale compozitorului, compusă în anul 1995, alături de alte creaţii pe texte latine cu tematică religioasă precum Dies Irae pentru cor mixt (1995), Miserere (1995), Stabat Mater (1997). În același timp, este de menționat faptul că autorul deschide fila creațiilor cu un conținut religios încă în prima jumătate a anilor 1990, adresându-se în mare parte filierei muzicii liturgice ortodoxe; astfel, V. Ciolac a reuşit să finalizeze lucrări sacre de factura ortodoxă, printre care Cântările Privegherii (1990) şi Imnele Sf. Liturghii a lui Sf. Ioan Gură-de-Aur (1993) pentru cor mixt. Requiemul este scris pentru o componenţă interpretativă tipică pentru acest gen de muzică: cor mixt, solişti, orchestră de coarde, orgă şi timpane (a se vedea clavirul editat). Însă, spre deosebire de creaţiile similare ale lui W. A. Mozart sau A. Dvořák ce includ patru solişti, partitura Requiemului de V. Ciolac cuprinde doar partide solistice feminine solo (soprano şi mezzo soprano). Suplimentar, orchestra a fost completată cu orgă, după modelul Requiemului de A. Dvořák. Adresarea la timbrul orgii a devenit un punct de reper pentru recviemurile semnate de compozitori romantici precum Ch. Gounod, F. Liszt, A. Dvořák, C. Saint-Saëns şi G. Fauré. Utilizarea orgii în calitate de instrument bisericesc de importanţă majoră în cu cultul creştin de tip occidental, capătă în cazul dat un sens simbolic, constituind un element important al stilisticii tradiţionale eclesiastice. Tonalitatea d-moll, aleasă de compozitor pentru lucrarea sa, se înscrie perfect în tradiţia multiseculară de compunere a recviemurilor, fapt ce poate fi explicat prin semantica tonalităţii respective. Procesul de semantizare sau atribuire a unor sensuri relativ stabile tonalităților, care s-a început în epoca Barocului, a fost reflectat într-un număr de lucrări muzicale cu caracter prestabilit, precum şi în mai multe tratate teoretice. Amintim aici, de exemplu, tratarea d-moll-ului mozartian în calitate de tonalitate de „doliu şi moarte”, care a fost actualizată în Requiem şi în Don Giovanni. Astfel, Requiemul de V. Ciolac este scris în d-moll, tonalitate tragico-dramatică din punctul de vedere al semanticii sale. Fiecare parte componentă a Requiemului de V. Ciolac reprezintă o compoziție de tip contrastant bine gândită, în care pe plan compozițional-dramaturgic (între părțile componente ale lucrării) interacționează diferiți factori de unitate precum planul tonal, unele legături intonaționale, tematice, facturale, etc. Conturarea cercului tonal pe parcursul structurii compoziționale, contribuie semnificativ la descoperirea cadrului semantic al lucrării.