Stilul New Orleans Jazz a apărut în New Orleans, Louisiana, la începutul anilor 1900. New Orleans Jazz este considerat drept primul stil al jazzului clasic ale cărui  predecesori istorici au fost formele jazzului arhaic – orchestrele stradale de fanfare (marching bands), spirituals, blues și ragtime. Trăsăturile sale stilistice sunt: improvizația colectivă; trompeta ca voce principală (interpretată de celelalte instrumente de suflat); principiul responsorial (call-and-response).   Alt termen bine-cunoscut, Dixieland, descrie aceleași caracteristici similare New Orleans Style și anume gruparea instrumentală și ritmică. Diferența dintre acestea putea fi sesizată în componența etnică a muzicienilor: New Orleans Style se interpretează în special de americanii de culoare și creoli, Dixieland – de europeni.  Chicago Jazz  reprezintă un stil independent în cadrul dezvoltării jazzului, care s-a dezvoltat dintr-o imitație a jazzului negru de către muzicieni albi, care a fost inițial influențată de New Orleans Jazz.   La sfârșitul primului deceniu al sec. XX mulți muzicieni din New Orleans veniseră la Chicago (inclusiv King Oliver, Jelly Roll Morton și Louis Armstrong). Unul dintre principalele motive pentru aceasta a fost că districtul de divertisment de atunci din New Orleans, Storyville, a fost închis printr-un decret. În plus, existau un număr mare de locuri de muncă în Chicago, iar muzicienii negri puteau lucra acolo, lucru neobișnuit la acea vreme. Unii studenți de clasă mijlocie albi care ascultau New Orleans Jazz în Southside din Chicago au început să-și copieze modelele americanilor africani, dezvoltându-și propriul stil.  Chicago Style se caracterizează prin substituirea improvizației colective de către seriile de solo și transformarea compoziției muzicale într-un set de improvizații ale soliștilor bazate pe dezvoltarea figurativă a melodiei bazată pe chorus-ul armonic, cu accentuarea timpurilor slabi. În componența ansamblului trompeta a înlocuit cornetul, contrabasul – tuba, se introduce chitara. Un rol mai semnificativ a obținut saxofonul. Caracterul muzicii a devenit mai răcoros (cool în engleză) în comparație cu maniera hot a muzicienilor de culoare a stilului New Orleans. Se valorifică importanța aranjamentului.  Introducerea contrabasului în componența formațiunilor a fost datorată multor factori printre care se poate menționa interpretarea în încăperi, unde nu era nevoie de așa sunet puternic al tubei care și a fost la rândul său înlocuită. Neavând tradiții de interpretare deja stabilite, muzicienii foloseau orice tehnici și procedee ce se potriveau muzicii, demonstrând o creativitate surprinzătoare. Aceasta a fost o perioadă de formare activă a procedeelor  interpretative care, ulterior, vor fi dezvoltate în cadrul altor stiluri jazzistice. Contrabasiștii de jazz din perioadă respectivă  foloseau astfel de procedee precum arco, pizzicato, îmbinate cu slap peste tastatură.