Autentic – conform DEX-ului, înseamnă „adevărat, natural, corespunzător sie însuși”. Acest cuvânt se folosește foarte frecvent în contextul tuturor artelor, „autenticul” fiind una din condițiile obligatorii înaintate pentru aprecierea valorii și calității unui produs artistic. Însă sensul termenului de autenticitate și câmpul său semantic au variat în funcție de momentul istoric și de domeniul artistic. Dacă în artele plastice noțiunea rămâne limitată la sensul care se dezvăluie în opoziția binară dintre adevărat și fals (în sensul unui Da Vinci autentic sau o copie de pe acesta) în muzică cuvântul autentic/autenticitate (deși cu siguranță prezent în timpul discuțiilor privind atribuirea unei partituri unui compozitor din trecut, ca, de exemplu, în cazul celebrului Adagio de Albinoni) este folosit mai frecvent pentru a evalua operele și artiștii pe o scară orientată de la mai mult spre mai puțin autentic și care de multe ori exprimă o poziție subiectivă a celui care face aprecierea. Astfel, „autentică” trebuie să fie orice piesă nou compusă, dar și orice interpretare a unor lucrări cunoscute. Totuși, în prezent, cel mai frecvent, acest concept este asociat cu interpretarea muzicii vechi, în special, celei baroce (deși, evident, poate fi aplicabil oricărei alte muzici) ca o alternativă la interpretările clasico-romantice ale aceluiași repertoriu, considerate neautentice.  Astăzi constatăm existența mai multor curente în executarea muzicii. Ele se deosebesc, în special, prin atitudinea față de partitură, prin gradul de libertate în „interpretarea” textului acesteia și „tălmăcirea” intențiilor compozitorului și pot fi asociate celor trei direcții principale despre care am scris într-o publicație anterioară: interpretarea istorică sau autenticistă, interpretare academică sau stilizată și interpretare acanonică sau individualizată.  Interpretarea „autenticistă” promovează o viziune fundamentată pe tradițiile perioadei în care a fost compusă muzica și accentuată prin utilizarea instrumentelor de epocă.  Interpretarea „stilizată” presupune tratarea oricărei partituri ca fiind „contemporană” prin adaptarea la gusturile și idealurile estetice ale timpului nostru.   Interpretarea „individualizată” pornește de la viziunea personală a fiecărui interpret și se bazează pe libertatea deplină a acestuia în executarea lucrărilor compuse în orice epocă stilistică.   Considerăm că în oricare din aceste trei direcții pot exista interpretări „autentice” și „neautentice” sau „mai puțin autentice”. De exemplu, dacă o lucrare este executată așa cum și-a dorit autorul ei sau cel puțin într-o manieră apropiată spiritual de intenția acestuia prin respectarea tradițiilor interpretative dominante în epoca respectivă o putem cataloga ca fiind o interpretare autentică. În acest context apar o mulțime de întrebări legate de intențiile autorilor – atât celor din trecut cât și celor contemporani care, în opinia noastră, constituie subiecte foarte interesante și incredibil de complexe care merită a fi discutate atât printre interpreți cât și printre muzicologi.   În comunicarea de față însă ne propunem să abordăm prima din cele trei direcții nominalizate – interpretarea autenticistă.   Pentru a înțelege corect lucrurile trebuie să deosebim autenticismul ca metodă artistică și autenticismul ca stil interpretativ. În contextul metodei problema interpretării autenticiste nu este doar una artistică ci mai curând una culturologică deoarece interpretarea textului muzical original trebuie să fie fundamentată pe o cercetare serioasă. Acest proces implică un studiu laborios ce presupune analiza comparată a edițiilor existente pornind de la facsimil sau Urtext și necesită cunoștințe speciale în domeniul notației muzicale și textologiei. Interpretarea autenticistă presupune cunoașterea regulilor și tehnicilor de interpretare, dar și  capacitatea de a improviza și de a interpreta cu precizie ornamentele și, în general, cunoștințe solide cu privire la toate aspectele practicii și teoriei muzicale din țara și perioada în care a fost scrisă muzica, cunoștințe fixate în diverse documente ale epocilor respective. Acest tip de interpretare nu poate face abstracție nici de particularitățile construcției instrumentelor și echiparea lor corespunzătoare (trompete naturale, coarde de maț, arcușuri de tip vechi etc.), nici de specificul acordajului și altor aspecte asemănătoare. În același timp, autenticismul ca stil se poate limita doar la îndeplinirea formală a unor presupuse condiții ale interpretării istorice, ca, de exemplu, utilizarea instrumentelor vechi, a trăsăturilor de arcuș și modalităților specifice de emitere a sunetului, dinamica terasată ș.a., devenite astăzi niște „semne” arhicunoscute ale acestui stil care au adus la trivializarea și chiar vulgarizarea discursului despre autenticitate, însăși termenul prefăcându-se într-o „marcă comercială”. Acest fapt a condus spre abandonarea treptată a termenului interpretare autenticistă în favoarea celui de interpretare istoric documentată (în discursurile științifice serioase, dar nu și în vocabularul interpreților și al presei).