Fiind unul din cei mai importanți poeți români care s-au afirmat după cel de-al doilea război mondial, Nichita Stănescu face parte din personalitățile de primă mărime în patrimoniul literaturii române, ce și-a format un stil poetic inconfundabil, utilizând un limbaj de factură neo- și post-modernistă în care se regăsesc bogate și diverse resurse stilistice. Tema centrală a versurilor selectate pentru ciclul Eu sunt Tu este iubirea — versul stănescian este recunoscut prin diversitatea pe care o oferă acestei sfere eterne, iubirea fiind surprinsă în ipostaze neașteptate, originale, — de la cea adolescentină, nebunatică, sălbatică, la una plină de sensibilitate, de gingășie și grație infinită. Ciclul cuprinde 5 părți, fiecare fiind scrisă pe unul din poemele stănesciene selectate. Prin păstrarea titlurilor poemelor (I. Leoaică tânără, iubirea...; II. Nimic nu este altceva; III. Poveste sentimentală IV. Numai o clipă; V. Scurtă vorbire) se remarcă o primă particularitate a abordării componistice, ce indică faptul tendinței de păstrare atât al titlului, a semanticii textelor, cât și a limbajului simbolist-figurativ al acestora. Transpunerea muzicală a versurilor marelui poet pune în fața compozitorului mai multe sarcini, cea mai importantă fiind, în opinia mea, legată de semantica versului său, cuprinsă în mod plastic prin celebrul Necuvintele. Compozitorul caută să redescopere necuvintele, să le „elibereze” din „menghina” verbului prin identificarea și asocierea acestora cu anumite sonorități timbrale sau prin alte modalități și procedee de expresie muzicală, în urma cărora ele capătă noi dimensiuni semantice, nebănuite, ascunse în adâncul ființei și conștiinței umane. În acest sens, ne-am propus să desprindem, în cadrul formei de ciclu vocal-simfonic, complexele și multiplele semnificații ale versului stănescian, pornind de la tematica iubirii. Având în vedere amploarea și forța emotivă a poemelor stănesciene, ce ating straturi profunde ale ființei umane, considerăm că limbajul și mijloacele de expresie abordate în muzica ciclului se încadrează în tendințele postmoderniste de factură expresionistă. La baza acestora se află sonoritatea și energia vocii umane, cu posibilități de expresie timbrale de o largă diversitate – de la vocalizarea muzicală, la intonația vorbită, declamată, de la strigătul disperat la șoaptă. Astfel, melodica vocală capătă trăsături „non-vocale” –— disonanțe, salturi abrupte, cromatizare etc., pierzând din calitățile sale de cantilenă iar ritmica regulamentară se supune unor rigori diferite, bazate pe sincope și accentuări complexe. Interpretarea componistică muzicală a poemelor alese înglobează conținuturile universului poetic stănescian care se caracterizează prin înalte dimensiuni filozofice, pentru ciclul vocal-simfonic fiind selectate versuri care sintetizează mai multe simboluri şi alegorii obsesive ale poeziei lui N. Stănescu. Textura orchestrală a lucrării îmbină în mod organic scriitura tradițională precum dublări ale vocilor, imitații libere scurte, contrapunctarea vocilor, etc. și scriitura nouă, de natură sonoristică sau aleatorică, iar rolul orchestrei în ciclul vocal-simfonic Eu sunt Tu nu se limitează la acompanierea soliștilor, la dialogarea simplă sau la ilustrația muzicală, autorul susținând idea că muzica poate dinamiza mesajul poetic al textului.