Preocupările compozitorilor autohtoni pentru genurile muzicii instrumentale de cameră iau o amploare deosebită în anii '50-60 ai secolului XX. Pe lângă opusurile dedicate în mare parte doar pianului apar tot mai multe partituri pentru vioară și pian, pentru alte instrumente cordofone, precum și pentru unele din grupul aerofon. Aflați cât mai aproape de izvoarele folclorice — prin utilizarea speciilor, ritmurilor, modurilor și caracterelor specifice, dar și prin aplicarea preponderentă a scriiturii omofone —, compozitorii au practicat în continuare limbajul muzical clasico-romantic, rămânând foarte atașați de sursa de inspirație, dar au reușit în același timp să încerce ușoare înnoiri pe tărâmul genurilor și formelor muzicale. Un asemenea parcurs se constată și în cazul lui Gheorghe Neaga, a cărui activitate se găsește în respectiva perioadă chiar la început de cale componistică. Acesta se alătură cu succes colegilor săi de breaslă care descoperă potențialele înnoiri muzicale anume în baza tradiției și nicidecum prin negarea acesteia. Studiindu-i miniaturile pentru pian sau vioară și pian, sonata pentru vioară și pian și cele trei suite pentru pian, cvartetul de coarde și orchestră de cameră, toate apărute anume în aceste două decenii, se observă câteva semne distinctive ale muzicii sale din prima etapă de creație: influența folclorului și tratarea inedită a unor detalii: varietatea timbrală, expresivitatea conținutului muzical și relevarea sugestivă a temelor, originalitatea abordării principiilor arhitecturale și a tehnicilor polifonice, diversitatea materialului sonor, a desenului ritmic de dans cu formulele-i repetitive, alterarea treptelor a doua și a patra, dar și trimiteri subtile la structuri modale. Fără să includă citate sau imitații din folclor în opusurile sale de debut, Gheorghe Neaga reușește să găsească o modalitate de regândire a elementului folcloric la nivel intonațional, melodic, ritmic etc. Îmbinarea coloritului folcloric cu unele influențe romantice, impresioniste și postimpresioniste produc un conținut armonic dens și în același timp proaspăt. În ceea ce privește scrierea polifonică, se observă un șir de procedee de conducere a liniilor melodice lipsite de tehnicism deliberat și contrast tonal între vocile contrapuse, dar și o combinare a polifoniei cu omofonia, tehnica imitativă fiind aplicată în aceeași măsură cu executarea în unison.