Se știe că vestimentația este concepută de mentalitatea tradițională ca unul din învelișurile sufletului, în consecutivitatea acestora, trupul fiind primul, iar vestimentația (în special cămașa) fiind următorul înveliș. Din conceptul respectiv, susținut de ideea că haina și corpul realizează o impregnare energetică reciprocă, derivă o serie de implicații rituale și practici, în care este utilizată cămașa sau alte piese vestimentare. De exemplu, una dintre componentele principale ale obiceiurilor de înfrățire și însurăție la români se axează pe schimbul de cămăși (mai rar, alte piese vestimentare) între indivizii protagoniști. Pe transferul energetic dintre om și haină se bazează și obiceiul de naștere, atestat, cu anumite diferențe, la diverse popoare, inclusiv la români, ce constă în învelirea nou-născutului în cămașa tatălui sau, mai puțin frecvent, în haina unuia dintre copiii mai mari ai familiei. Haina este abordată și ca substitut al persoanei care o poartă. Astfel, unele descântece, precum și unele farmece se fac asupra hainei pentru a avea efect asupra individului. În trecut, când copiii mici se îmbolnăveau sau aveau alte probleme, mamele / bunicile se duceau cu o haină a copilului la descântătoare, pentru a remedia situația. Obiceiul mai rămâne actual. De asemenea, în dorința de a obține suport pozitiv, oamenii ating cu hainele lor sau ale apropiaților icoane, moaște ale sfinților, alte obiecte sacre. Pentru a nu fi influențați energetic negativ de către răuvoitori, toți, dar mai ales fetele mari și flăcăii, precum și mamele cu prunci, aveau mare grijă să nu piardă ori să nu li se fure ceva din haine sau accesorii. În cadrul obiceiurilor de nuntă, soacra mare, conform tradiției, primea în dar o cămașă: dacă accepta să primească cămașa cu gura cusută, însemna că se angajează să nu se bage cu gura în viața tinerilor însurăței. La Paște și cu alte ocazii (cum ar fi botezul), concomitent cu reînnoirea vieții, a lumii sau doar a individului, trebuiau să fie îmbrăcate haine noi.